Iubirea pe un Post-It

Am vazut asta-seara un film foarte romantic, lacrimogen, neverosimil...tot ce vreti voi, numit ,,Just Like Heaven" si avand-o ca protagonista pe Reese Witherspoon. Subiectul - scurt si incredibil - EA este o workaholica impatimita, care are un accident de masina la capatul a 26 de ore neintrerupte de garda la spital si intra intr-o coma profunda. EL este un arhitect vaduv, care inchiriaza apartamentul ei pentru o luna. Incredibil, dar adevarat, are loc o intalnire intre cei doi (mai precis intre EL si spiritul EI, care nu poate sa se desprinda, fiindca are o pe Pamant).

Pana aici, un balon de sapun tipic hollywoodian, cu sarut pasional in ultimele 30 de secunde ale filmului, cu ,,THE END" scris cu litere roz pe fundal de norisori albastri. De fapt asa si este intregul film - o poveste siropoasa si trasa de par, menita sa stoarca lacrimile noastre de emotie, tristete, mirare...

Singurul lucru cu adevarat remarcabil la acest film pentru mine, a fost ideea pe care mi-a lasat-o in minte, pe cand coboram scarile la iesirea din Mall si pana cand am ajuns acasa, in fata calculatorului, scriind acest blog. Singura idee memorabila si sincera, intr-un noian de clisee si stereotipuri fabricate in Orasul Visurilor.

Daca dam la o parte glazura roz, pe alocuri iritant de dulce, a filmului...nu obtinem decat o poveste de viata pe care o poate intelege cu usurinta oricare dintre noi. Cu totii suntem mai mult sau mai putin obsedati de munca. Cel putin eu sigur sunt. Ma numar printre acei oameni care isi tin evidenta tuturor proiectelor, a tuturor lucrurilor pe care le au de facut in fiecare zi, sunt o persoana care vrea sa detina controlul asupra carierei, sa dea tot ce are mai bun in orice moment.

Si cu toate astea...daca ar fi sa ne gandim la ultima zi pe care am petrece-o pe lumea asta...cu siguranta ca in minte nu ni s-ar inghesui rapoartele, proiectele in curs sau telefoanele pe care le avem de dat. Nu ne-am gandi la toate diplomele pe care le-am adunat sau la premiile pe care le-am castigat la concursuri. Nu ne-am simti mandri la gandul salariilor pe care le castigam lucrand de dimineata pana seara. Nu...cei mai multi dintre noi s-ar gandi ca au o ,,afacere neincheiata". Cu dragostea.

Singurul sentiment care iti poate da caldura intr-un astfel de moment este cel pe care il insufla nu un obiect, nu o nota sau un premiu. Ci un OM. Iar in lumea de astazi, suntem mult prea multi oameni care, daca ar trai maine ultima zi din viata lor, ar lasa mult prea multe ,,afaceri neincheiate", mult prea multe simulacre de relatii si substitute ieftine de afectiune. Suntem mult prea multi care am uitat ca iubirea nu sta intre zidurile unui birou si nici nu ne vine pe laptopuri prin conexiunea de Internet.

Iubirea este...ACOLO. UNDEVA. Viata este ACOLO. UNDEVA. Iar noi suntem AICI, prinsi in vietile noastre, intre proiectele noastre, asteptarile noastre, promovarile si cresterile de salariu. Intre notele la proiecte si examenele de atestare, intre campaniile de promovare si ideile organizatorice.

Pentru noi, iubirea nu e altceva decat un POST-IT in plus, prins cu un ac pe un panou pe care exista alte lucruri mult mai importante, subliniate si impodobite cu semne de exclamare. Un POST-IT pentru care stim ca avem timp...,,mai tarziu".

Mai tarziu...Atunci cand vom termina cu proiectele pe care le avem in lucru. Atunci cand vom obtine jobul visurilor noastre. Atunci cand vom fi recunoscuti drept cei mai buni in meseriile noastre. Atunci cand vom privi inapoi si nu vom numara sarutari, ci trofee. Atunci cand nu vom privi cu dragoste albume de familie, ci diplome. Atunci cand vom vedea un cuplu de indragostiti tinandu-se de mana si ne va trada o lacrima. Atunci cand poate...nu va mai avea rost...