Amores de papel
In cei 22 de ani pe care ii am, am intalnit putini barbati de care sa ma indragostesc cu adevarat, head-over-heels. De fapt si de drept, uneori ma intreb daca m-am indragostit vreodata cu adevarat sau daca au fost doar iluzii, crampeie de vis care pana la urma s-au stins si s-au ratacit pe undeva, fara sa le mai pot gasi calea... Chiar nu stiu...
Cert este ca mi-e dor...mi se face dor, in rastimpuri, de fiecare din oamenii speciali pe care i-am intalnit. Oameni de care m-am despartit din motive de distanta, de timp, de...neconcordanta a vietilor. Motive ce aveau prea putin de-a face cu sufletul, cu gandurile, cu sperantele noastre. Poate si de asta au ramas iubiri ce isi revendica intr-un fel implinirea, ce au incercat in zadar sa suprime emotia, sa ingenuncheze gandul si sa stearga lacrima, doar-doar se vor sterge si ele cu totul din amintire. Din pacate insa, au devenit si mai puternice.
Cred ca unul dintre cele mai triste sentimente pe care le putem avea este cel de dor. De dor acut fata de un om, fata de zambetul lui sau fata de acel moment in timp cand totul era la locul lui, cand totul era incremenit intr-o perfectiune vremelnica, dar teribil de emotionanta...Cand poti inchide ochii si poti rememora tot ceea ce a fost frumos, amagind inima cu amintiri de demult, pentru a-i redeschide apoi si a te confrunta cu realitatea din care omul de care ti-e dor lipseste...
A-ti fi dor de cineva inseamna sa fi iubit pe cineva mult de tot. Iar asta inseamna ca te numeri printre acei oameni norocosi care stiu ce e iubirea. Dar, a-ti fi dor de cineva inseamna si sa intinzi mainile in van, in cautarea unei imbratisari, inseamna si sa te simti singur intr-o lume plina de indragostiti. Si, in cele din urma, inseamna poate ca e prea devreme...ca mai ai de strabatut o bucata de drum singur, pana cand vei gasi o alta mana care sa ti se intinda in semn de raspuns...
joi, 5 octombrie 2006
vineri, 23 iunie 2006
Singuratate de Bucuresti
Singuratate de Bucuresti
E greu sa fii single in Romania. In Bucuresti cu atat mai mult. Notiunea de ,,single" a devenit o eticheta aproape blamabila in conditiile in care compromisul uneste multe cupluri, din interese care au mai mult sau mai putin de-a face cu dragostea.
In ziua de azi, decat sa fii singur, e mai bine sa stai cu X pentru masina lui, cu Y pentru blugii lui D&G si ceasul Armani placat cu aur, de turbeaza domnisoarele de invidie cand te vad la brat cu el sau cu Z pentru nonsalanta cu care sare din party in party si te plimba prin toate cluburile si discotecile, noroc cu zgomotul asurzitor care taie orice elan conversational, ca altfel - Doamne fereste - ar trebui chiar sa porti o discutie cu el...
Deunazi am fost sa mananc ceva in oras. Ajungand mai devreme de inceperea cursurilor, m-am gandit sa mananc o salata delicioasa in localul meu favorit, nu spun care, ca sa nu fac reclama :-). Evident, desi era ora 16:00, localul era ticsit de cupluri, familii cu copii, oameni de afaceri care discutau in fata laptopurilor deschise, femei de peste 40 venite la o ,,vorba" cu prietenele. Deja stinghereala de a cere ,,o masa pentru o singura persoana" mi-a trecut, de la nenumaratele dati in care am folosit aceeasi sintagma in acelasi loc. De data asta insa a trebuit sa astept 10 minute, alaturi de alte persoane dornice sa experimenteze placerile culinare ale locului.
Stand la acea coada, alaturi de un cuplu, doi oameni de afaceri si o domnisoara care astepta o comanda de paste la ,,take away"...am simtit pentru prima oara un soi de stinghereala. Sa astepti in cuplu eliberarea unei mese e un lucru natural - ai iesit cu iubitul in oras si, surpriza, so did others!. Pentru un single insa, este insotita de priviri intrebatoare si de intrebari explicite venind din partea sefei de sala, a chelneritelor, a celor care te conduc la masa. De fiecare data parca pentru a-si reconfirma ca intr-adevar, God forbbit, ai venit sa mananci SINGUR! ,,Pentru o singura persoana, da?" , DA! ,,O singura persoana?", DA! ,,Asteptati pe cineva?". Nu, nu astept pe nimeni, am venit sa mananc o salata, multumesc! Data viitoare trebuie sa aduc un certificat de casatorie inainte sa cer o limonada?
Intr-adevar, nu e usor sa fii single. Cu toate acestea, a fi single are o multime de beneficii nebanuite, majoritatea avand a face cu ,,survival education" de care are nevoie orice persoana in ziua de azi.
Spre exemplu, a fi single iti taie cu succes din elanul romantioso-siropos care alminteri te-ar face sa te comporti ca un prostanac sadea. ,,Nu vii sa ma astepti la facultate?" No, thanx, pot sa merg si singura pana la masina si apoi acasa. ,,Cum adica, pisi, nu mergem sa-l vedem pe Russel Crowe in ultimul lui film? Hai ca nu e asa de plictisitor cum zici" - Daca am chef sa-l vad pe Russel Crowe, Brad Pitt, Leo Dicaprio sau pe toti la un loc, nu am nevoie de permisiunea nimanui. Nu mai spun de eternele ,,Nu pot sa merg la petrecere pentru ca pisicel muak muak nu are chef si dupa aia se supara". S-o creada pisicel ca am nevoie de his blessing ca sa ies cu prietenii. Think twice!
Astfel, dupa ce iti taie elanul romantic, a fi single te invata cum sa te descurci SINGLE, adica sa nu tipi ,,Iubiiiiii", de fiecare data cand
ai o problema de rezolvat. Nu, nu am nevoie sa imi deschida nimeni usa, pot si singura, chiar si cand am 5 sacose in fiecare mana; nu, nu ma plictiseste sa ma plimb singura prin oras, chit ca pe langa mine trec tot felul de stoluri-stoluri de porumbei din specia ,,Pupaciosi de Bucuresti", mana in mana si buza in buza; nu, nu consider ca o sambata seara fara cine romantice si plimbari sub clar de luna e plictisitoare, de asta exista ,,Dansez pentru tine", ,,Megastar" si altele.
Si, in definitiv...daca sunt capabila sa mananc zilnic singura, in acelasi loc unde toti ochii se atintesc spre tine banuitor, iscodind motivele pentru care nu ai nevoie de al doilea set de tacamuri pentru ca ,,nu astepti pe nimeni"...ei bine asta arata ca am curaj si nu imi pasa. Si da...sunt de acord ca sunt cupluri de milioane, despre care vorbesti admirativ, spunand ca ,,Sunt tare draguti impreuna". Dar zau asa, daca nu sunt si eu o single ,,de toata isprava"... :-)
E greu sa fii single in Romania. In Bucuresti cu atat mai mult. Notiunea de ,,single" a devenit o eticheta aproape blamabila in conditiile in care compromisul uneste multe cupluri, din interese care au mai mult sau mai putin de-a face cu dragostea.
In ziua de azi, decat sa fii singur, e mai bine sa stai cu X pentru masina lui, cu Y pentru blugii lui D&G si ceasul Armani placat cu aur, de turbeaza domnisoarele de invidie cand te vad la brat cu el sau cu Z pentru nonsalanta cu care sare din party in party si te plimba prin toate cluburile si discotecile, noroc cu zgomotul asurzitor care taie orice elan conversational, ca altfel - Doamne fereste - ar trebui chiar sa porti o discutie cu el...
Deunazi am fost sa mananc ceva in oras. Ajungand mai devreme de inceperea cursurilor, m-am gandit sa mananc o salata delicioasa in localul meu favorit, nu spun care, ca sa nu fac reclama :-). Evident, desi era ora 16:00, localul era ticsit de cupluri, familii cu copii, oameni de afaceri care discutau in fata laptopurilor deschise, femei de peste 40 venite la o ,,vorba" cu prietenele. Deja stinghereala de a cere ,,o masa pentru o singura persoana" mi-a trecut, de la nenumaratele dati in care am folosit aceeasi sintagma in acelasi loc. De data asta insa a trebuit sa astept 10 minute, alaturi de alte persoane dornice sa experimenteze placerile culinare ale locului.
Stand la acea coada, alaturi de un cuplu, doi oameni de afaceri si o domnisoara care astepta o comanda de paste la ,,take away"...am simtit pentru prima oara un soi de stinghereala. Sa astepti in cuplu eliberarea unei mese e un lucru natural - ai iesit cu iubitul in oras si, surpriza, so did others!. Pentru un single insa, este insotita de priviri intrebatoare si de intrebari explicite venind din partea sefei de sala, a chelneritelor, a celor care te conduc la masa. De fiecare data parca pentru a-si reconfirma ca intr-adevar, God forbbit, ai venit sa mananci SINGUR! ,,Pentru o singura persoana, da?" , DA! ,,O singura persoana?", DA! ,,Asteptati pe cineva?". Nu, nu astept pe nimeni, am venit sa mananc o salata, multumesc! Data viitoare trebuie sa aduc un certificat de casatorie inainte sa cer o limonada?
Intr-adevar, nu e usor sa fii single. Cu toate acestea, a fi single are o multime de beneficii nebanuite, majoritatea avand a face cu ,,survival education" de care are nevoie orice persoana in ziua de azi.
Spre exemplu, a fi single iti taie cu succes din elanul romantioso-siropos care alminteri te-ar face sa te comporti ca un prostanac sadea. ,,Nu vii sa ma astepti la facultate?" No, thanx, pot sa merg si singura pana la masina si apoi acasa. ,,Cum adica, pisi, nu mergem sa-l vedem pe Russel Crowe in ultimul lui film? Hai ca nu e asa de plictisitor cum zici" - Daca am chef sa-l vad pe Russel Crowe, Brad Pitt, Leo Dicaprio sau pe toti la un loc, nu am nevoie de permisiunea nimanui. Nu mai spun de eternele ,,Nu pot sa merg la petrecere pentru ca pisicel muak muak nu are chef si dupa aia se supara". S-o creada pisicel ca am nevoie de his blessing ca sa ies cu prietenii. Think twice!
Astfel, dupa ce iti taie elanul romantic, a fi single te invata cum sa te descurci SINGLE, adica sa nu tipi ,,Iubiiiiii", de fiecare data cand
ai o problema de rezolvat. Nu, nu am nevoie sa imi deschida nimeni usa, pot si singura, chiar si cand am 5 sacose in fiecare mana; nu, nu ma plictiseste sa ma plimb singura prin oras, chit ca pe langa mine trec tot felul de stoluri-stoluri de porumbei din specia ,,Pupaciosi de Bucuresti", mana in mana si buza in buza; nu, nu consider ca o sambata seara fara cine romantice si plimbari sub clar de luna e plictisitoare, de asta exista ,,Dansez pentru tine", ,,Megastar" si altele.
Si, in definitiv...daca sunt capabila sa mananc zilnic singura, in acelasi loc unde toti ochii se atintesc spre tine banuitor, iscodind motivele pentru care nu ai nevoie de al doilea set de tacamuri pentru ca ,,nu astepti pe nimeni"...ei bine asta arata ca am curaj si nu imi pasa. Si da...sunt de acord ca sunt cupluri de milioane, despre care vorbesti admirativ, spunand ca ,,Sunt tare draguti impreuna". Dar zau asa, daca nu sunt si eu o single ,,de toata isprava"... :-)
miercuri, 1 martie 2006
Un buchet de zambile roz
Intotdeauna 1 martie a avut o conotatie speciala pentru mine, ca de altfel intreaga luna a lui Martisor... Fiind nascuta pe 11, 1 martie si 8 martie reprezentau un fel de anticamera a bucuriei si a veseliei de ziua mea, ceea ce m-a facut dintotdeauna sa privesc inceputul de primavara cu optimism si cu multa voie buna...
Daca inchid ochii, parca vad aievea colectia mea de martisoare de cand eram mica...acele martisoare simple, cu cosar sau cu potcoava...pe care si acum le indragesc nespus de mult, desi sunt tot mai rar de gasit prin multimea de kitschuri ce invadeaza tarabele de pe Magheru. Anul asta, tatal meu m-a intrebat ce as vrea sa-mi ia de martisor...si raspunsul meu l-a facut sa rada :,,un martisor cu cosar si un buchet de zambile roz". Pentru mine, asta e chintesenta martisorului...si asa va fi atat timp cat pe lume vor mai exista zambile roz si martisoare simple, date din suflet.
Tot mai mult, de cativa ani incoace, agitatia si baia de multime care insotesc 1 si 8 martie simt ca ma ineaca, nu ma lasa sa ma bucur cum se cuvine de inceputul de primavara. Tocmai de asta, incerc sa ignor tarabele, oamenii grabiti si nervosi, haosul de pe strazi...sa-mi limpezesc mintea si sa ma gandesc la zilele de primavara ce vor veni.
Din pacate, tot mai multi dintre noi privim 1 si 8 martie ca pe o obligatie ce trebuie infaptuita si in care putini sunt cei care mai vad vreo placere. Pentru mine, cel putin, cea mai mare bucurie salasuieste in simplitatea oferirii unui buchet de ghiocei sau de zambile si a unui martisor simbolic. Pentru cadouri, atentii si obligatii, exista suficiente zile pe an...1 martie ar trebui sa ramana o sarbatoare SIMPLA, dincolo de marketing si de nevoile economice care imping comerciantii sa lege gingasul snuruletz rosu cu alb de absolut orice...
Fiecare dintre noi ar trebui sa se gandeasca ce inseamna pentru el 1 martie...care este imaginea pe care o asociaza cu aceasta sarbatoare...ce simte atunci cand aude ,,1 martie"? Poate in felul asta ne recapatam o parte din bucuria pe care ne-o prilejuia aceasta sarbatoare cand eram copii...atunci cand totul era nespus de simplu... Cand 1 martie insemna un zambet...si un buchetel de zambile roz...
Daca inchid ochii, parca vad aievea colectia mea de martisoare de cand eram mica...acele martisoare simple, cu cosar sau cu potcoava...pe care si acum le indragesc nespus de mult, desi sunt tot mai rar de gasit prin multimea de kitschuri ce invadeaza tarabele de pe Magheru. Anul asta, tatal meu m-a intrebat ce as vrea sa-mi ia de martisor...si raspunsul meu l-a facut sa rada :,,un martisor cu cosar si un buchet de zambile roz". Pentru mine, asta e chintesenta martisorului...si asa va fi atat timp cat pe lume vor mai exista zambile roz si martisoare simple, date din suflet.
Tot mai mult, de cativa ani incoace, agitatia si baia de multime care insotesc 1 si 8 martie simt ca ma ineaca, nu ma lasa sa ma bucur cum se cuvine de inceputul de primavara. Tocmai de asta, incerc sa ignor tarabele, oamenii grabiti si nervosi, haosul de pe strazi...sa-mi limpezesc mintea si sa ma gandesc la zilele de primavara ce vor veni.
Din pacate, tot mai multi dintre noi privim 1 si 8 martie ca pe o obligatie ce trebuie infaptuita si in care putini sunt cei care mai vad vreo placere. Pentru mine, cel putin, cea mai mare bucurie salasuieste in simplitatea oferirii unui buchet de ghiocei sau de zambile si a unui martisor simbolic. Pentru cadouri, atentii si obligatii, exista suficiente zile pe an...1 martie ar trebui sa ramana o sarbatoare SIMPLA, dincolo de marketing si de nevoile economice care imping comerciantii sa lege gingasul snuruletz rosu cu alb de absolut orice...
Fiecare dintre noi ar trebui sa se gandeasca ce inseamna pentru el 1 martie...care este imaginea pe care o asociaza cu aceasta sarbatoare...ce simte atunci cand aude ,,1 martie"? Poate in felul asta ne recapatam o parte din bucuria pe care ne-o prilejuia aceasta sarbatoare cand eram copii...atunci cand totul era nespus de simplu... Cand 1 martie insemna un zambet...si un buchetel de zambile roz...
vineri, 17 februarie 2006
Viata ca o carte de self-help
Trecem prin viata, in urechi rasunandu-ne o multime de invataturi, povete, sfaturi sau vorbe de duh, pe care cei care au inceput viata mai devreme decat noi vor cu orice pret sa ni le transmita, in incercarea de a ne face drumul mai lin. De a ne face sa invatam din greselile lor sau de a ne da ,,reteta" fericirii. Sau, in cele mai multe cazuri, de a ne face sa ne resemnam cu ideea ca nu exista o reteta universala pentru a fii fericit.
Mai mult decat oricand, societatea secolului XXI este bombardata cu carti, seminarii, emisiuni si reviste de ,,How to". Cum sa devii mai fericit, mai bogat, mai viril sau mai trendy in doar 10 lectii/2 ore/30 de minute... Poate trasatura care caracterizeaza cel mai bine lumea in care traim si stadiul economic in care ne aflam este faptul ca fericirea s-a adaugat discret printre produsele de consum, care pot fi cumparate de pe un raft sub forma a 2 carti de ,,Cum sa devii Bill Gates peste noapte'' sau ,,Cum sa arati ca Angelina Jolie in 2 saptamani".
Deja produsele traditionale si-au pierdut din magie, nici o inovatie, nici un fard de pleoape-minune si nici un aparat de vopsit parul instantaneu nu pare sa suscite la fel de mult interes ca marele si unic secret al fericirii, devenita brusc cel mai vandabil produs de larg consum, livrat intr-o multitudine de ambalaje si de pachete. Oamenii nu mai vor sa-si construiasca fericirea, o vor direct...si vor sa o obtina in schimbul unui teanc de bancnote.
Si cu toate astea, paradoxal, cand ramanem noi cu noi insine, seara...inainte de a pune capul pe perna, prin decantarea a tot ceea ce traim si auzim in jurul nostru, un singur sfat si un singur adevar ramane clar si imuabil. Si neintinat de vremuri, de oameni sau de societate - ,,Tot ceea ce se intampla are un sens".
Si, tocmai fiindca are un sens, societatea noastra in care fericirea se vinde la pachet este, in mod trist si ironic, la limita de sus a nefericirii, a insingurarii si a instrainarii. Tocmai fiindca viata si tot ceea ce ni se intampla...au un sens. Pe care noi nu il putem de cele mai multe ori vedea sau intui, fiind prea ocupati cu altceva. Cu colegul de facultate care nu ne baga in seama, cu colega care si-a cumparat o perche de jeansi mai frumosi decat ai nostri, cu problemele de la serviciu sau...pur si simplu suntem prea ocupati cu cititul unei carti care sa ne invete cum sa incepem sa fim fericiti...
Am avut atat de multe momente in care m-am cramponat cu o groaznica incapatanare de ceva ce stiam ca imi doresc si a carui neobtinere echivala cu ruinarea intregului meu univers construit din iluzii si planuri de viitor... Fiind atat de desavarsit de sigura ca doar acel lucru ma va putea face fericita, nu am incercat nici macar o clipa sa ma gandesc ca poate soarta imi pregateste ceva mai bun. Ca, asa cum se spune, ,,cand Dumnezeu inchide o usa, iti lasa mereu deschisa o fereastra...", numai ca noi oamenii ne indarjim prea tare privind acea usa trantita si uitam ca mai exista fereastra. Fereastra care ne poate duce spre o implinire mult mai mare.
Da...recunosc ca am citit si eu la vremea mea doua sau trei carti de ,,How to...", iar ideea care se repeta obsesiv in toate era aceeasi - stabileste-ti CE vrei pentru fiecare domeniu al vietii tale si du-l la indeplinire. Si da...e corect, fiecare dintre noi ar trebui sa stie ce vrea de la viata asta, unde vrea sa ajunga, ce vrea sa lase in urma. Insa ceea ce prea putini dintre noi intelegem este ca, uneori, a ajunge acolo unde vrei poate insemna o mica ocolire, un drum mai anevoios sau uneori chiar aparent fara iesire. Ca viata nu va fi niciodata o insiruire de vise exacte, indeplinite intocmai dupa fantezia noastra iar fericirea inseamna sa ajungi acolo unde iti este cel mai bine, chiar daca nu era drumul pe care il asteptai.
Eu da, cred ca totul in viata are un sens. Dar la fel de mult cred ca esenta fericirii, pe care multi dintre noi nu ajungem sa o intelegem cu adevarat niciodata, este capacitatea de a accepta provocarile vietii cu fruntea sus. De a lua ceea ce Dumnezeu ne da si de a privi partea buna a fiecarui lucru. De a privi o incercare ca pe o provocare si nu ca pe un ghinion, de a avea certitudinea ca ne va conduce catre bine si catre fericire, nu catre tristete si lacrimi. Si, poate mai mult ca orice, de a avea curajul sa TRAIM.
Sa avem curajul sa ne traim viata din plin. Acea viata, care, dupa cum spunea cineva, este de multe ori ,,ceea ce ni se intampla atunci cand suntem prea ocupati sa ne facem planuri..."
Mai mult decat oricand, societatea secolului XXI este bombardata cu carti, seminarii, emisiuni si reviste de ,,How to". Cum sa devii mai fericit, mai bogat, mai viril sau mai trendy in doar 10 lectii/2 ore/30 de minute... Poate trasatura care caracterizeaza cel mai bine lumea in care traim si stadiul economic in care ne aflam este faptul ca fericirea s-a adaugat discret printre produsele de consum, care pot fi cumparate de pe un raft sub forma a 2 carti de ,,Cum sa devii Bill Gates peste noapte'' sau ,,Cum sa arati ca Angelina Jolie in 2 saptamani".
Deja produsele traditionale si-au pierdut din magie, nici o inovatie, nici un fard de pleoape-minune si nici un aparat de vopsit parul instantaneu nu pare sa suscite la fel de mult interes ca marele si unic secret al fericirii, devenita brusc cel mai vandabil produs de larg consum, livrat intr-o multitudine de ambalaje si de pachete. Oamenii nu mai vor sa-si construiasca fericirea, o vor direct...si vor sa o obtina in schimbul unui teanc de bancnote.
Si cu toate astea, paradoxal, cand ramanem noi cu noi insine, seara...inainte de a pune capul pe perna, prin decantarea a tot ceea ce traim si auzim in jurul nostru, un singur sfat si un singur adevar ramane clar si imuabil. Si neintinat de vremuri, de oameni sau de societate - ,,Tot ceea ce se intampla are un sens".
Si, tocmai fiindca are un sens, societatea noastra in care fericirea se vinde la pachet este, in mod trist si ironic, la limita de sus a nefericirii, a insingurarii si a instrainarii. Tocmai fiindca viata si tot ceea ce ni se intampla...au un sens. Pe care noi nu il putem de cele mai multe ori vedea sau intui, fiind prea ocupati cu altceva. Cu colegul de facultate care nu ne baga in seama, cu colega care si-a cumparat o perche de jeansi mai frumosi decat ai nostri, cu problemele de la serviciu sau...pur si simplu suntem prea ocupati cu cititul unei carti care sa ne invete cum sa incepem sa fim fericiti...
Am avut atat de multe momente in care m-am cramponat cu o groaznica incapatanare de ceva ce stiam ca imi doresc si a carui neobtinere echivala cu ruinarea intregului meu univers construit din iluzii si planuri de viitor... Fiind atat de desavarsit de sigura ca doar acel lucru ma va putea face fericita, nu am incercat nici macar o clipa sa ma gandesc ca poate soarta imi pregateste ceva mai bun. Ca, asa cum se spune, ,,cand Dumnezeu inchide o usa, iti lasa mereu deschisa o fereastra...", numai ca noi oamenii ne indarjim prea tare privind acea usa trantita si uitam ca mai exista fereastra. Fereastra care ne poate duce spre o implinire mult mai mare.
Da...recunosc ca am citit si eu la vremea mea doua sau trei carti de ,,How to...", iar ideea care se repeta obsesiv in toate era aceeasi - stabileste-ti CE vrei pentru fiecare domeniu al vietii tale si du-l la indeplinire. Si da...e corect, fiecare dintre noi ar trebui sa stie ce vrea de la viata asta, unde vrea sa ajunga, ce vrea sa lase in urma. Insa ceea ce prea putini dintre noi intelegem este ca, uneori, a ajunge acolo unde vrei poate insemna o mica ocolire, un drum mai anevoios sau uneori chiar aparent fara iesire. Ca viata nu va fi niciodata o insiruire de vise exacte, indeplinite intocmai dupa fantezia noastra iar fericirea inseamna sa ajungi acolo unde iti este cel mai bine, chiar daca nu era drumul pe care il asteptai.
Eu da, cred ca totul in viata are un sens. Dar la fel de mult cred ca esenta fericirii, pe care multi dintre noi nu ajungem sa o intelegem cu adevarat niciodata, este capacitatea de a accepta provocarile vietii cu fruntea sus. De a lua ceea ce Dumnezeu ne da si de a privi partea buna a fiecarui lucru. De a privi o incercare ca pe o provocare si nu ca pe un ghinion, de a avea certitudinea ca ne va conduce catre bine si catre fericire, nu catre tristete si lacrimi. Si, poate mai mult ca orice, de a avea curajul sa TRAIM.
Sa avem curajul sa ne traim viata din plin. Acea viata, care, dupa cum spunea cineva, este de multe ori ,,ceea ce ni se intampla atunci cand suntem prea ocupati sa ne facem planuri..."
duminică, 12 februarie 2006
Un zambet pentru mai tarziu
Gabriel Garcia Marquez spunea ,,Nu plange niciodata pentru ca s-a terminat...zambeste pentru ca s-a intamplat". Cand am citit pentru prima oara aceasta fraza, reactia mea a fost una de zeflemea incarcata cu tristete - ,,Da...ca si cum ar fi atat de usor sa pierzi ceva ce iubesti...ca si cum ar fi o consolare faptul ca ai trait o secunda de fericire, cand ai fi putut trai 1000...".
Si da...poate ca toti avem momente cand gandim astfel. Eu una am gandit in felul asta de cate ori mi s-a parut ca viata se grabeste sa ma desproprietareasca fortat de lucruri si oameni la care am tinut din tot sufletul. Tocmai pentru ca am incredere in destin si cred in coincidente, mi-a fost de multe ori foarte greu sa inteleg de ce Dumnezeu iti scoate in cale o anumita persoana si o leaga de sufletul tau pentru ca apoi sa ti-o ia inapoi? De multe ori mi-am pus intrebarea asta ,,De ce?" si m-am gandit, nu fara amaraciune, ca poate n-a avut rost sa cunosc acel om si sa-l iubesc, daca oricum nu avea sa dureze...
M-am gandit zilele astea foarte mult la toti oamenii pe care i-am cunoscut si care m-au marcat intr-un fel. Oameni alaturi de care mi-ar fi placut sa traiesc mai mult decat o zi, un weekend sau o luna, oameni pe care mi i-as fi dorit in viata mea pe o perioada nelimitata. Desi am impartasit impreuna doar cateva clipe, neinsemnate in economia unei vieti, am invatat ca uneori o strangere de mana isi pastreaza caldura odata cu trecerea timpului, iar un sarut poate insemna un legamant ascuns undeva in suflet, pentru totdeauna...
Aici nu vorbesc in nici un caz de relatii esuate dupa care ramai cu o umbra de regret... E vorba de oameni pe care i-am cunoscut in circumstante gresite sau care faceau parte din lumi diferite de a mea. Uneori imi vine sa zambesc la gandul ca cei mai multi dintre oamenii ce mi-au fost aproape de inima veneau din alte tari si alte culturi decat a mea. Si, cu toate ca am vorbit cu ei in alte limbi decat romana, cu toate ca am admirat apusuri de soare departe de cerul Bucurestiului si cu toate ca am vizitat impreuna alte orizonturi decat cele mioritice...nu am putut alunga nici o clipa bizarul sentiment de ,,acasa" pe care mi-l dadea prezenta lor.
E incredibil cum prezenta unei persoane alaturi de tine te poate face sa te simti straniu de...familiar, iti poate da impresia ca toate sunt la locul lor si ca te afli exact in locul care ti-a fost harazit...ca atunci cand sunteti impreuna totul pare sa se lege si totul este bine...
Privind inapoi, am simtit de multe ori tristete la gandul distantei ce ma separa de acele persoane...poate si regret la gandul ca nu am vazut suficiente apusuri de soare alaturi de ei si n-am batatorit suficiente carari impreuna. Dar, tot mai mult si chiar fara sa vreau, incep sa simt ceea ce a simtit cu siguranta si Gabriel Garcia Marquez atunci cand a scris cele ,,13 randuri pentru viata", din care face parte si cel legat de finaluri...
In loc sa ma gandesc ,,De ce nu a durat?”... imi dau seama ca Dumnezeu iti scoate in cale oameni minunati, care sa-ti lase urme in suflet si in minte, care sa te faca sa vezi lucrurile din perspectiva lor si care, desi nu vor ramane in viata ta, te vor schimba pentru totdeauna...
Imi dau seama si ca uneori ti-i scoate in cale in momente in care aproape ai incetat sa mai crezi cu toata inima, iar prezenta lor, chiar vremelnica...te face sa privesti viitorul cu mai multa speranta. Sunt oameni ce te ajuta sa iti umpli plamanii cu aer si sa ridici capul sus, privind spre orizonturi indepartate, cu credinta nestramutata ca le vei atinge intr-o zi... Pentru ca pana la urma si ingerii pot fi de mai multe feluri...
Tot mai mult, ma simt teribil de fericita la gandul ca am avut ocazia sa impart cateva clipe alaturi de acesti oameni speciali, care au stiut sa ma faca sa simt ca locul meu este alaturi de ei. Sunt recunoscatoare ca, datorita lor, ,,acasa" a fost si Viena, si Cortina d'Ampezzo, si Milano...chiar si Frankfurt.
Si, in cele din urma... nu pot decat sa ma simt extraordinar de norocoasa. Norocoasa ca am avut privilegiul sa cunosc oameni carora e atat de sfasietor de greu sa le spui ramas bun..
,,He came to me to be a friend
And I knew somehow he couldn't stay
That he was someone I would know a little while...
He brought a smile and he was free...
But he came to give it all to me...
A chance to see the way he sees
So I could fly...
From Richard's window...to the sky"
Olivia Newton-John - ,,Richard's Window"
Si da...poate ca toti avem momente cand gandim astfel. Eu una am gandit in felul asta de cate ori mi s-a parut ca viata se grabeste sa ma desproprietareasca fortat de lucruri si oameni la care am tinut din tot sufletul. Tocmai pentru ca am incredere in destin si cred in coincidente, mi-a fost de multe ori foarte greu sa inteleg de ce Dumnezeu iti scoate in cale o anumita persoana si o leaga de sufletul tau pentru ca apoi sa ti-o ia inapoi? De multe ori mi-am pus intrebarea asta ,,De ce?" si m-am gandit, nu fara amaraciune, ca poate n-a avut rost sa cunosc acel om si sa-l iubesc, daca oricum nu avea sa dureze...
M-am gandit zilele astea foarte mult la toti oamenii pe care i-am cunoscut si care m-au marcat intr-un fel. Oameni alaturi de care mi-ar fi placut sa traiesc mai mult decat o zi, un weekend sau o luna, oameni pe care mi i-as fi dorit in viata mea pe o perioada nelimitata. Desi am impartasit impreuna doar cateva clipe, neinsemnate in economia unei vieti, am invatat ca uneori o strangere de mana isi pastreaza caldura odata cu trecerea timpului, iar un sarut poate insemna un legamant ascuns undeva in suflet, pentru totdeauna...
Aici nu vorbesc in nici un caz de relatii esuate dupa care ramai cu o umbra de regret... E vorba de oameni pe care i-am cunoscut in circumstante gresite sau care faceau parte din lumi diferite de a mea. Uneori imi vine sa zambesc la gandul ca cei mai multi dintre oamenii ce mi-au fost aproape de inima veneau din alte tari si alte culturi decat a mea. Si, cu toate ca am vorbit cu ei in alte limbi decat romana, cu toate ca am admirat apusuri de soare departe de cerul Bucurestiului si cu toate ca am vizitat impreuna alte orizonturi decat cele mioritice...nu am putut alunga nici o clipa bizarul sentiment de ,,acasa" pe care mi-l dadea prezenta lor.
E incredibil cum prezenta unei persoane alaturi de tine te poate face sa te simti straniu de...familiar, iti poate da impresia ca toate sunt la locul lor si ca te afli exact in locul care ti-a fost harazit...ca atunci cand sunteti impreuna totul pare sa se lege si totul este bine...
Privind inapoi, am simtit de multe ori tristete la gandul distantei ce ma separa de acele persoane...poate si regret la gandul ca nu am vazut suficiente apusuri de soare alaturi de ei si n-am batatorit suficiente carari impreuna. Dar, tot mai mult si chiar fara sa vreau, incep sa simt ceea ce a simtit cu siguranta si Gabriel Garcia Marquez atunci cand a scris cele ,,13 randuri pentru viata", din care face parte si cel legat de finaluri...
In loc sa ma gandesc ,,De ce nu a durat?”... imi dau seama ca Dumnezeu iti scoate in cale oameni minunati, care sa-ti lase urme in suflet si in minte, care sa te faca sa vezi lucrurile din perspectiva lor si care, desi nu vor ramane in viata ta, te vor schimba pentru totdeauna...
Imi dau seama si ca uneori ti-i scoate in cale in momente in care aproape ai incetat sa mai crezi cu toata inima, iar prezenta lor, chiar vremelnica...te face sa privesti viitorul cu mai multa speranta. Sunt oameni ce te ajuta sa iti umpli plamanii cu aer si sa ridici capul sus, privind spre orizonturi indepartate, cu credinta nestramutata ca le vei atinge intr-o zi... Pentru ca pana la urma si ingerii pot fi de mai multe feluri...
Tot mai mult, ma simt teribil de fericita la gandul ca am avut ocazia sa impart cateva clipe alaturi de acesti oameni speciali, care au stiut sa ma faca sa simt ca locul meu este alaturi de ei. Sunt recunoscatoare ca, datorita lor, ,,acasa" a fost si Viena, si Cortina d'Ampezzo, si Milano...chiar si Frankfurt.
Si, in cele din urma... nu pot decat sa ma simt extraordinar de norocoasa. Norocoasa ca am avut privilegiul sa cunosc oameni carora e atat de sfasietor de greu sa le spui ramas bun..
,,He came to me to be a friend
And I knew somehow he couldn't stay
That he was someone I would know a little while...
He brought a smile and he was free...
But he came to give it all to me...
A chance to see the way he sees
So I could fly...
From Richard's window...to the sky"
Olivia Newton-John - ,,Richard's Window"
joi, 9 februarie 2006
Iubirea pe un Post-It
Am vazut asta-seara un film foarte romantic, lacrimogen, neverosimil...tot ce vreti voi, numit ,,Just Like Heaven" si avand-o ca protagonista pe Reese Witherspoon. Subiectul - scurt si incredibil - EA este o workaholica impatimita, care are un accident de masina la capatul a 26 de ore neintrerupte de garda la spital si intra intr-o coma profunda. EL este un arhitect vaduv, care inchiriaza apartamentul ei pentru o luna. Incredibil, dar adevarat, are loc o intalnire intre cei doi (mai precis intre EL si spiritul EI, care nu poate sa se desprinda, fiindca are o pe Pamant).
Pana aici, un balon de sapun tipic hollywoodian, cu sarut pasional in ultimele 30 de secunde ale filmului, cu ,,THE END" scris cu litere roz pe fundal de norisori albastri. De fapt asa si este intregul film - o poveste siropoasa si trasa de par, menita sa stoarca lacrimile noastre de emotie, tristete, mirare...
Singurul lucru cu adevarat remarcabil la acest film pentru mine, a fost ideea pe care mi-a lasat-o in minte, pe cand coboram scarile la iesirea din Mall si pana cand am ajuns acasa, in fata calculatorului, scriind acest blog. Singura idee memorabila si sincera, intr-un noian de clisee si stereotipuri fabricate in Orasul Visurilor.
Daca dam la o parte glazura roz, pe alocuri iritant de dulce, a filmului...nu obtinem decat o poveste de viata pe care o poate intelege cu usurinta oricare dintre noi. Cu totii suntem mai mult sau mai putin obsedati de munca. Cel putin eu sigur sunt. Ma numar printre acei oameni care isi tin evidenta tuturor proiectelor, a tuturor lucrurilor pe care le au de facut in fiecare zi, sunt o persoana care vrea sa detina controlul asupra carierei, sa dea tot ce are mai bun in orice moment.
Si cu toate astea...daca ar fi sa ne gandim la ultima zi pe care am petrece-o pe lumea asta...cu siguranta ca in minte nu ni s-ar inghesui rapoartele, proiectele in curs sau telefoanele pe care le avem de dat. Nu ne-am gandi la toate diplomele pe care le-am adunat sau la premiile pe care le-am castigat la concursuri. Nu ne-am simti mandri la gandul salariilor pe care le castigam lucrand de dimineata pana seara. Nu...cei mai multi dintre noi s-ar gandi ca au o ,,afacere neincheiata". Cu dragostea.
Singurul sentiment care iti poate da caldura intr-un astfel de moment este cel pe care il insufla nu un obiect, nu o nota sau un premiu. Ci un OM. Iar in lumea de astazi, suntem mult prea multi oameni care, daca ar trai maine ultima zi din viata lor, ar lasa mult prea multe ,,afaceri neincheiate", mult prea multe simulacre de relatii si substitute ieftine de afectiune. Suntem mult prea multi care am uitat ca iubirea nu sta intre zidurile unui birou si nici nu ne vine pe laptopuri prin conexiunea de Internet.
Iubirea este...ACOLO. UNDEVA. Viata este ACOLO. UNDEVA. Iar noi suntem AICI, prinsi in vietile noastre, intre proiectele noastre, asteptarile noastre, promovarile si cresterile de salariu. Intre notele la proiecte si examenele de atestare, intre campaniile de promovare si ideile organizatorice.
Pentru noi, iubirea nu e altceva decat un POST-IT in plus, prins cu un ac pe un panou pe care exista alte lucruri mult mai importante, subliniate si impodobite cu semne de exclamare. Un POST-IT pentru care stim ca avem timp...,,mai tarziu".
Mai tarziu...Atunci cand vom termina cu proiectele pe care le avem in lucru. Atunci cand vom obtine jobul visurilor noastre. Atunci cand vom fi recunoscuti drept cei mai buni in meseriile noastre. Atunci cand vom privi inapoi si nu vom numara sarutari, ci trofee. Atunci cand nu vom privi cu dragoste albume de familie, ci diplome. Atunci cand vom vedea un cuplu de indragostiti tinandu-se de mana si ne va trada o lacrima. Atunci cand poate...nu va mai avea rost...
Pana aici, un balon de sapun tipic hollywoodian, cu sarut pasional in ultimele 30 de secunde ale filmului, cu ,,THE END" scris cu litere roz pe fundal de norisori albastri. De fapt asa si este intregul film - o poveste siropoasa si trasa de par, menita sa stoarca lacrimile noastre de emotie, tristete, mirare...
Singurul lucru cu adevarat remarcabil la acest film pentru mine, a fost ideea pe care mi-a lasat-o in minte, pe cand coboram scarile la iesirea din Mall si pana cand am ajuns acasa, in fata calculatorului, scriind acest blog. Singura idee memorabila si sincera, intr-un noian de clisee si stereotipuri fabricate in Orasul Visurilor.
Daca dam la o parte glazura roz, pe alocuri iritant de dulce, a filmului...nu obtinem decat o poveste de viata pe care o poate intelege cu usurinta oricare dintre noi. Cu totii suntem mai mult sau mai putin obsedati de munca. Cel putin eu sigur sunt. Ma numar printre acei oameni care isi tin evidenta tuturor proiectelor, a tuturor lucrurilor pe care le au de facut in fiecare zi, sunt o persoana care vrea sa detina controlul asupra carierei, sa dea tot ce are mai bun in orice moment.
Si cu toate astea...daca ar fi sa ne gandim la ultima zi pe care am petrece-o pe lumea asta...cu siguranta ca in minte nu ni s-ar inghesui rapoartele, proiectele in curs sau telefoanele pe care le avem de dat. Nu ne-am gandi la toate diplomele pe care le-am adunat sau la premiile pe care le-am castigat la concursuri. Nu ne-am simti mandri la gandul salariilor pe care le castigam lucrand de dimineata pana seara. Nu...cei mai multi dintre noi s-ar gandi ca au o ,,afacere neincheiata". Cu dragostea.
Singurul sentiment care iti poate da caldura intr-un astfel de moment este cel pe care il insufla nu un obiect, nu o nota sau un premiu. Ci un OM. Iar in lumea de astazi, suntem mult prea multi oameni care, daca ar trai maine ultima zi din viata lor, ar lasa mult prea multe ,,afaceri neincheiate", mult prea multe simulacre de relatii si substitute ieftine de afectiune. Suntem mult prea multi care am uitat ca iubirea nu sta intre zidurile unui birou si nici nu ne vine pe laptopuri prin conexiunea de Internet.
Iubirea este...ACOLO. UNDEVA. Viata este ACOLO. UNDEVA. Iar noi suntem AICI, prinsi in vietile noastre, intre proiectele noastre, asteptarile noastre, promovarile si cresterile de salariu. Intre notele la proiecte si examenele de atestare, intre campaniile de promovare si ideile organizatorice.
Pentru noi, iubirea nu e altceva decat un POST-IT in plus, prins cu un ac pe un panou pe care exista alte lucruri mult mai importante, subliniate si impodobite cu semne de exclamare. Un POST-IT pentru care stim ca avem timp...,,mai tarziu".
Mai tarziu...Atunci cand vom termina cu proiectele pe care le avem in lucru. Atunci cand vom obtine jobul visurilor noastre. Atunci cand vom fi recunoscuti drept cei mai buni in meseriile noastre. Atunci cand vom privi inapoi si nu vom numara sarutari, ci trofee. Atunci cand nu vom privi cu dragoste albume de familie, ci diplome. Atunci cand vom vedea un cuplu de indragostiti tinandu-se de mana si ne va trada o lacrima. Atunci cand poate...nu va mai avea rost...
joi, 2 februarie 2006
Te iubesc. Dispari din viata mea!
Cu siguranta nu exista om pe lumea asta care sa nu fi suferit macar odata din dragoste. Care sa nu fi iubit pe cineva atat de mult incat sa simta ca sufletul te doare cand respiri si ca, nu...asta nu e doar o metafora, ci o senzatie dureros de concreta, de fizica... Ma rog, daca printre cei care citesc blogul se numara si colegi de grupa, cititi fraza de mai sus cu amendamentul ,,aproape sigur mai putin profa de servicii" ;-).Anyway, sa pastram linia seriozitatii...
Cu totii am avut momente in care am simtit ca nu mai putem, ca am avut nesansa sa nimerim cea mai ghinionista dragoste din lume, ca ni s-a aruncat o bucatica de zahar dupa care ni s-a luat inapoi si sa avem impregnata pana in adancurile fiintei senzatia ca amaraciunea sufleteasca nu va disparea niciodata. Ca inima nu va mai avea vreodata un preaplin, ca ochii nu vor mai sclipi, ca n-o sa mai inmugureasca nici un copac si ca n-o sa vina primavara pentru ca acea iubire s-a incheiat. Cum spunea Vonda Shepard in melodia ,,The End of The World"- ,,Why do the birds go on singing?/ Why do the stars glow above?/ Don't they know it's the end of the world?/It ended when I lost your love...".
Am trecut prin asta si sunt sanse de 99% ca si tu, cel care citesti blogul asta(din curiozitate, plictiseala sau orice altceva) sa fii trecut prin asa ceva. Sa-ti fii spus macar o singura data - ,,De ce eu?" , ,,De ce tocmai cand incepeam sa fiu fericit?". Eu stiu ca sigur am facut-o.
Si cu toate astea, ca in melodia Vondei Shepard...primavara a continuat sa vina, an de an, natura a inflorit, soarele a ramas pe cer, iar ploaia a continuat sa cada tot de sus in jos...:-). Doar unii dintre noi au ramas impietriti in tristete, ca si cum ceasul s-ar fi oprit in clipa in care iubirea s-a dus. Ca sa citez tot din clasici, cum spunea Bono - ,,Stuck in a moment that you can't get out of...".
Intotdeauna citez din melodii si imi place s-o fac, pentru ca am certitudinea ca muzica e vocea sufletului. Iar o melodie care iti ajunge la inima...e clar nascuta din ceva real. Altfel n-ar fi stiut sa strabata inapoi calea pana la tine, iar sufletul tau nu s-ar fi miscat la auzul ei, in semn de recunoastere...
Si eu ramasesem intr-o vreme impietrita intr-o tristete pe care ajunsesem sa n-o mai constientizez. Pur si simplu era acolo, ma insotea. In clipele de fericire sau in cele de tristete, simteam mereu ca era ceva care-mi lipsea. Ca un puzzle din care lipseste o singura piesa, esentiala pentru frumusetea intregii imagini. Fara de care ea pare sa nu aiba farmec. Si, constient sau nu, continuam sa ma intreb ,,de ce?". De ce nu poti sa ai ceea ce-ti doresti atat de mult?
Raspunsul a venit dupa o vreme...dupa ce a trecut de doua ori primavara si dupa ce am invatat sa accept ca lumea continua sa se invarta si fara el. Dupa ce am invatat sa ma cunosc mai bine, sa stiu ce vreau si incotro vreau sa ma indrept. Eu, fara ,,noi".
Intotdeauna mi s-a parut foarte inteleapta vorba cu ,,Ai grija ce iti doresti, se poate indeplini...". Si zilele trecute am simtit cu adevarat lucrul asta... Poate putine lucruri sunt atat de triste pe lume ca sentimentul pe care il ai cand iti dai seama ca un om pe care l-ai iubit candva nu e deloc asa cum il credeai. Ca tu ai fost cea care nu a vrut sa-l vada asa cum trebuie. Un sentiment paradoxal. Trist dar si eliberator deopotriva.
Zilele trecute am reusit, pentru prima oara, sa vad cum este cu adevarat un om pe care l-am iubit. Ironic, rememorand momentele in care ma intrebam ,,De ce nu a fost sa fie?", mi-am dat seama ca insusi faptul de a nu fi fost sa fie...a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat. Lasand deoparte tristetea si amaraciunea...a fost un noroc pe care Dumnezeu mi l-a harazit.
Privind inapoi in trecut, parca vezi mai clar sensul unor lucruri care te-au macinat candva, te poti detasa si le poti analiza, poti invata din ele, le poti retrai pentru o clipa, cu ochii mintii...si mai ales, poti avea ocazia de a simti pe pielea ta ca fericirea nu e un concept dupa care sa alegi bezmetic, cu ochii inchisi, sperand sa primesti o firimitura... Fericirea e mereu la locul ei...trebuie doar sa avem ochii larg deschisi, ca sa o putem observa...
Iar uneori, daca nu primim ceva ce ne dorim foarte mult...poate inseamna pur si simplu ca nu ne trebuie...
Cu totii am avut momente in care am simtit ca nu mai putem, ca am avut nesansa sa nimerim cea mai ghinionista dragoste din lume, ca ni s-a aruncat o bucatica de zahar dupa care ni s-a luat inapoi si sa avem impregnata pana in adancurile fiintei senzatia ca amaraciunea sufleteasca nu va disparea niciodata. Ca inima nu va mai avea vreodata un preaplin, ca ochii nu vor mai sclipi, ca n-o sa mai inmugureasca nici un copac si ca n-o sa vina primavara pentru ca acea iubire s-a incheiat. Cum spunea Vonda Shepard in melodia ,,The End of The World"- ,,Why do the birds go on singing?/ Why do the stars glow above?/ Don't they know it's the end of the world?/It ended when I lost your love...".
Am trecut prin asta si sunt sanse de 99% ca si tu, cel care citesti blogul asta(din curiozitate, plictiseala sau orice altceva) sa fii trecut prin asa ceva. Sa-ti fii spus macar o singura data - ,,De ce eu?" , ,,De ce tocmai cand incepeam sa fiu fericit?". Eu stiu ca sigur am facut-o.
Si cu toate astea, ca in melodia Vondei Shepard...primavara a continuat sa vina, an de an, natura a inflorit, soarele a ramas pe cer, iar ploaia a continuat sa cada tot de sus in jos...:-). Doar unii dintre noi au ramas impietriti in tristete, ca si cum ceasul s-ar fi oprit in clipa in care iubirea s-a dus. Ca sa citez tot din clasici, cum spunea Bono - ,,Stuck in a moment that you can't get out of...".
Intotdeauna citez din melodii si imi place s-o fac, pentru ca am certitudinea ca muzica e vocea sufletului. Iar o melodie care iti ajunge la inima...e clar nascuta din ceva real. Altfel n-ar fi stiut sa strabata inapoi calea pana la tine, iar sufletul tau nu s-ar fi miscat la auzul ei, in semn de recunoastere...
Si eu ramasesem intr-o vreme impietrita intr-o tristete pe care ajunsesem sa n-o mai constientizez. Pur si simplu era acolo, ma insotea. In clipele de fericire sau in cele de tristete, simteam mereu ca era ceva care-mi lipsea. Ca un puzzle din care lipseste o singura piesa, esentiala pentru frumusetea intregii imagini. Fara de care ea pare sa nu aiba farmec. Si, constient sau nu, continuam sa ma intreb ,,de ce?". De ce nu poti sa ai ceea ce-ti doresti atat de mult?
Raspunsul a venit dupa o vreme...dupa ce a trecut de doua ori primavara si dupa ce am invatat sa accept ca lumea continua sa se invarta si fara el. Dupa ce am invatat sa ma cunosc mai bine, sa stiu ce vreau si incotro vreau sa ma indrept. Eu, fara ,,noi".
Intotdeauna mi s-a parut foarte inteleapta vorba cu ,,Ai grija ce iti doresti, se poate indeplini...". Si zilele trecute am simtit cu adevarat lucrul asta... Poate putine lucruri sunt atat de triste pe lume ca sentimentul pe care il ai cand iti dai seama ca un om pe care l-ai iubit candva nu e deloc asa cum il credeai. Ca tu ai fost cea care nu a vrut sa-l vada asa cum trebuie. Un sentiment paradoxal. Trist dar si eliberator deopotriva.
Zilele trecute am reusit, pentru prima oara, sa vad cum este cu adevarat un om pe care l-am iubit. Ironic, rememorand momentele in care ma intrebam ,,De ce nu a fost sa fie?", mi-am dat seama ca insusi faptul de a nu fi fost sa fie...a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat. Lasand deoparte tristetea si amaraciunea...a fost un noroc pe care Dumnezeu mi l-a harazit.
Privind inapoi in trecut, parca vezi mai clar sensul unor lucruri care te-au macinat candva, te poti detasa si le poti analiza, poti invata din ele, le poti retrai pentru o clipa, cu ochii mintii...si mai ales, poti avea ocazia de a simti pe pielea ta ca fericirea nu e un concept dupa care sa alegi bezmetic, cu ochii inchisi, sperand sa primesti o firimitura... Fericirea e mereu la locul ei...trebuie doar sa avem ochii larg deschisi, ca sa o putem observa...
Iar uneori, daca nu primim ceva ce ne dorim foarte mult...poate inseamna pur si simplu ca nu ne trebuie...
duminică, 15 ianuarie 2006
Atunci cand stii...
Nu stiu motivul, dar majoritatea blogurilor mele au fost inspirate de cate o melodie care mi-a trezit ceva latent exact in momentul oportun...parca toate melodiile au menirea de a-mi cristaliza gandurile intr-o masa compacta, ce se transforma mai apoi in cuvinte.
O melodie mai putin cunoscuta, care mie imi place mult, este ,,When you know", a lui Shawn Colvin. Pentru cunoscatori, e pe coloana sonora de la Serendipity, un film foarte comercial dar cu o idee foarte frumoasa - daca ceva e sortit sa se intample, se va intampla...
Zilele astea, melodia a fost soundtrack si pentru gandurile mele, parca m-a insotit peste tot si m-a ajutat sa-mi cristalizez un sentiment de seninatate legat de un capitol al vietii mele care nu era inca total incheiat. Ideea melodiei e simpla...acel sentiment pe care il ai cand stii ca ai incheiat ceva si ca ceva nou incepe din acel moment...un sentiment simplu, dar eliberator.
Nu o sa mint...exista perioade in viata cand crezi ca ai trecut peste ceva, ca nu te mai poate rani...numai ca, fara voie, exista momente cand totul pare sa se rostogoleasca inapoi...mai ales cand ceva face acel declic...si toate amintirile vin peste tine de-a valma...
Pana acum ceva timp, mi-era teama de acel declic. Mi-era teama sa ma intalnesc cu o persoana si sa simt ca ma doare faptul ca am alungat-o din viata mea, chiar daca merita asta. Mi-era teama sa-mi amintesc si sa ma gandesc pentru a mia oara cum ar fi fost daca lucrurile ar fi stat altfel. Daca el ar fi fost altfel, daca eu as fi putut ierta si uita... Mi-era teama sa-l vad si sa vad in el pe cel care mi-as fi dorit sa fie, pe cel pe care la momentul respectiv consideram ca l-am asteptat atat de mult...
Si cu toate astea, declicul s-a produs...manat tot de destin, de Dumnezeu...poate un pic ca si in ,,Serendipity"...lucrurile care trebuie sa se intample, se intampla. M-am reinalnit cu acea persoana si, pentru prima oara de cand l-am cunoscut...nu am simtit pentru el altceva decat simti pentru un fost coleg de clasa pe care il saluti accidental pe strada. Am simtit ca e un strain, pe care l-am cunoscut candva...dupa care el a plecat pe drumul lui si eu pe al meu...un strain cu care nu mai am nimic de impartit, nici macar amintirile. Am incercat sa imi amintesc de acel ,,el" pe care il iubeam, de acel ,,el" pentru care exista o camera speciala in sufletul meu...si cu aceeasi indarjire cu care acele imagini se incapatanau sa apara atunci cand ma straduiam din rasputeri sa le gonesc...cu aceeasi greutate se lasau acum chemate. Imaginea lui de atunci se suprapunea cu cea de acum, iar ,,EL" de acum stergea cu fiecare zambet si vorba ceea ce mai ramasese... Era doar un prieten, nu mai era ,,el"...nici macar un ,,el" pierdut, era doar un prieten...
Cand imi amintesc de acea clipa, nu-mi rasuna in cap decat melodia la care ma refeream...,,When you know"...pentru ca acum stiu ca am in fata doar viitor, un trecut pe care il pretuiesc dar care s-a dus...si ca nu mai exista acele regrete pana acum ascunse in inima mea. Si...da...a venit vremea sa se aprinda toate felinarele pe straduta mea...sa ies din frig si intuneric..la lumina :-).
When you know that you know who you need, you can't deny it...
Or go back, or give up, or pretend that you don't buy it...
When it's clear this time you'll find the one, you'll never let him go
Cos you know and you know that you know.
And it's time you came in from the cold...
O melodie mai putin cunoscuta, care mie imi place mult, este ,,When you know", a lui Shawn Colvin. Pentru cunoscatori, e pe coloana sonora de la Serendipity, un film foarte comercial dar cu o idee foarte frumoasa - daca ceva e sortit sa se intample, se va intampla...
Zilele astea, melodia a fost soundtrack si pentru gandurile mele, parca m-a insotit peste tot si m-a ajutat sa-mi cristalizez un sentiment de seninatate legat de un capitol al vietii mele care nu era inca total incheiat. Ideea melodiei e simpla...acel sentiment pe care il ai cand stii ca ai incheiat ceva si ca ceva nou incepe din acel moment...un sentiment simplu, dar eliberator.
Nu o sa mint...exista perioade in viata cand crezi ca ai trecut peste ceva, ca nu te mai poate rani...numai ca, fara voie, exista momente cand totul pare sa se rostogoleasca inapoi...mai ales cand ceva face acel declic...si toate amintirile vin peste tine de-a valma...
Pana acum ceva timp, mi-era teama de acel declic. Mi-era teama sa ma intalnesc cu o persoana si sa simt ca ma doare faptul ca am alungat-o din viata mea, chiar daca merita asta. Mi-era teama sa-mi amintesc si sa ma gandesc pentru a mia oara cum ar fi fost daca lucrurile ar fi stat altfel. Daca el ar fi fost altfel, daca eu as fi putut ierta si uita... Mi-era teama sa-l vad si sa vad in el pe cel care mi-as fi dorit sa fie, pe cel pe care la momentul respectiv consideram ca l-am asteptat atat de mult...
Si cu toate astea, declicul s-a produs...manat tot de destin, de Dumnezeu...poate un pic ca si in ,,Serendipity"...lucrurile care trebuie sa se intample, se intampla. M-am reinalnit cu acea persoana si, pentru prima oara de cand l-am cunoscut...nu am simtit pentru el altceva decat simti pentru un fost coleg de clasa pe care il saluti accidental pe strada. Am simtit ca e un strain, pe care l-am cunoscut candva...dupa care el a plecat pe drumul lui si eu pe al meu...un strain cu care nu mai am nimic de impartit, nici macar amintirile. Am incercat sa imi amintesc de acel ,,el" pe care il iubeam, de acel ,,el" pentru care exista o camera speciala in sufletul meu...si cu aceeasi indarjire cu care acele imagini se incapatanau sa apara atunci cand ma straduiam din rasputeri sa le gonesc...cu aceeasi greutate se lasau acum chemate. Imaginea lui de atunci se suprapunea cu cea de acum, iar ,,EL" de acum stergea cu fiecare zambet si vorba ceea ce mai ramasese... Era doar un prieten, nu mai era ,,el"...nici macar un ,,el" pierdut, era doar un prieten...
Cand imi amintesc de acea clipa, nu-mi rasuna in cap decat melodia la care ma refeream...,,When you know"...pentru ca acum stiu ca am in fata doar viitor, un trecut pe care il pretuiesc dar care s-a dus...si ca nu mai exista acele regrete pana acum ascunse in inima mea. Si...da...a venit vremea sa se aprinda toate felinarele pe straduta mea...sa ies din frig si intuneric..la lumina :-).
When you know that you know who you need, you can't deny it...
Or go back, or give up, or pretend that you don't buy it...
When it's clear this time you'll find the one, you'll never let him go
Cos you know and you know that you know.
And it's time you came in from the cold...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)