Fericiti cei saraci cu duhul...

Incotro se indreapta Romania?

Pot incerca să dau răspunsul meu, al unui plătitor de taxe care muncește de la 9 la (teoretic) 5 și care încearcă să trăiască frumos în această țară, fără să-și murdărească prea mult pantofii în mocirlă și fără să-și pervertească principiile pentru a da un elan planurilor de viitor, prin ceea ce se numește elegant ,,compromisuri”. Al unui om considerat prost pentru că a ales să stea, nu să plece.

România nu mai e a mea (nici a urmașilor urmașilor mei), ci a cocalarilor cu ghiul pe deget și a pițipoancelor cu tricouri paietate D&G drapelate până la limita supraelasticului pe silicoanele cumpărate de ,,investitorul strategic” . Și, printr-o logică elementară, a ,,urmașilor urmașilor” lor.

Ce mă sperie cel mai tare este seninătatea care mă cuprinde când pun piciorul în afara granițelor țării. Oricât de apăsată de griji și stresată aș fi, acel ,,Immigration Line” luminos care mă așteaptă la intrarea în orice aeroport al lumii îmi dă o senzație de ,,acasă” infinit mai pregnantă decât sictireala cu care mă întâmpină agentul vamal ,,Maricica Maricescu” de pe Otopeni, care se crede sora mai mică a lui James Bond pentru că ștampilează pașapoarte și care mă măsoară din cap până-n picioare cu o silă atât de densă încât nu-i mai lasă energie nici să-mi ureze amărâtul ăla de ,,Bine-ați venit!”.

Mă simt mai acasă în orice alt loc în care bordurile nu se schimbă de trei ori pe an, miniștrii nu-și construiesc mausolee de 1.500 de metri pătrați pe bani publici (ci au bunul simț să se rezume la vile cu un singur etaj) și unde pot ieși în trafic fără să fiu băgată și scoasă din diverse locașuri doar pentru că nu am avut chef să trec pe galben și să las gorila cu chip uman care ascultă manele în Dacia din spatele meu să ajungă cu 5 secunde mai devreme la următorul semafor.

Mă simt mai acasă în orice loc în care bunul-simț nu este un handicap, buna-creștere nu este un semn de prostie și unde nimeni nu mă măsoară din cap până în picioare cu dispreț când mă duc să fac la mall îmbrăcată în blugi, teniși și un tricou, în loc de fustă până la fund, tocuri de 10 centimetri și patru straturi de machiaj.

Mă simt mai acasă în orice loc în care oamenii ies în oraș ca să se distreze, să râdă cu poftă și să vorbească despre toate și nimic, nu să-și zăngăne cheile de la merțan și să stea încruntați în spatele ochelarilor negri PRADA la 11 noaptea doar ca să se bată cu alți copii de bani gata în tricouri Cavalli și cai putere.

Mă simt mai acasă în orice loc în care biletele la operă se epuizează cu săptămâni înainte, în care e coadă la muzee când e o expoziție nouă și în care oamenii nu se duc la teatru în adidași și pantaloni scurți.

Mă simt mai acasă în orice loc în care oamenii reușesc să mai fie oameni, să mai fie buni, amabili și plini de speranță. Unde cineva încă îți mai cedează locul în metrou și te ajută să-ți urci câteva trepte valiza prea grea în loc să se uite indiferent, după care să facă mișto și să încerce să te agațe.

Mulți vorbim de lucruri mari, fundamentale, însă viața aparține lucrurilor mici. ,,The devil is in the details”, spun americanii. România despre care Mircea Badea zice pe bună dreptate că ne ocupă tot timpul este România fleacurilor care ne toacă nervii, a mărunțișurilor care ne fac să dăm cu capul de zid de mii și mii de ori, a zilelor care încep cu speranță și cu încercarea de a mai păstra o brumă de încredere în oameni și se sfârșesc cu amintirea unui claxon impertinent, a unei înjurături nemeritate sau a unui alt concitadin anonim care nu va ști niciodată cât de tare ne-a dezamăgit cu chiștocurile lui aruncate dintr-un X5 sau cu sticla de plastic pe care nu nimerește s-o arunce la coș. Bunul simț e prea anevoios.

Sunt zile când vreau să-mi crească gheare în loc de unghii și să înlocuiesc buna-creștere cu tupeul. Să-mi trag un tricou mulat pe mine, să-mi înnegresc ochii cu rimel, să trântesc câteva pufuri de sclipici pe deasupra și să fiu fericită. Mă înspăimântă cât de mulți oameni sunt ,,fericiți” în felul ăsta. Fericiți cei săraci cu duhul...ca a lor va fi Imparatia Cerurilor.

Ingerii de pe poteca mea...

Aceasta poveste este povestea unor oameni speciali, a unor oameni in adevaratul sens al cuvantului, care au stiut sa lase in urma lor mult mai mult decat un pom sadit, un copil crescut si o casa construita... Oameni care au lasat in urma lor multa iubire si dovada vie ca numai credinta in Dumnezeu si in tot ceea ce este bun in jurul nostru, doar asta ne poate salva...

Pe acesti oameni eu ii consider aproape sfinti. Pentru ca sunt dovada vie a vorbelor si a invataturilor Lui Iisus Hristos, pentru ca nu s-au plans nici macar o clipa in viata lor, indiferent cat de greu le-a fost drumul. Iar daca cineva m-ar intreba vreodata cum vad ingerii...as ridica privirea catre Cer....si m-as gandi la ei.

La inceputul secolului XX, Profira Zavelita s-a nascut la Cernauti, in Bucovina de Nord...acea parte smulsa din inima romaneasca, ce se regaseste acum in componenta Ucrainei. Fiica a lui Samuil Zavelita, primar al orasului Cernauti la acea vreme, descendent al unei familii aristocratice poloneze si absolvent al Universitatii din Viena, Profira l-a cunoscut la varsta de 16 ani pe Toader Luchian, omul care - in ciuda diferentei de varsta de 14 ani - avea sa fie marea ei iubire. Toti cei care i-au cunoscut, toti oamenii ce le-au stat vreodata in preajma vorbesc despre iubirea lor ca ,,acel gen de dragoste pe care putini au ocazia sa o cunoasca intr-o viata de om". Numai ca dragostea nu este intotdeauna finalul unei povesti, viata nu este mereu simpla si nu se continua liniar cu ,,au trait fericiti pana la adanci batraneti". Povestea lor a inceput cu adevarat abia atunci. Pentru ca in spatele acestui ,,si au trait fericiti pana la adanci batraneti...’’ s-a ascuns multa truda, rabdare, credinta si curaj, nu doar dragoste. Dragostea a fost doar valul care a imbracat totul, care a tinut laolalta credinta nestramutata si speranta in mai bine...Intotdeauna in mai bine.

Cand Ucraina a trecut sub stapanire sovietica, Profira si Toader au ales sa plece, impreuna cu familiile lor, din Cernauti, renuntand la toata agoniseala si toata situatia materiala existenta, rupandu-se de tot ceea ce insemna lumea lor pana atunci. Cu ajutorul unor calauze, au trecut noaptea prin padure, in picioarele goale, avand in mana doar o bocceluta, care s-a agatat la un moment dat intr-o creanga de copac si s-a pierdut si ea, chiar si acea farama de agoniseala care le-ar fi amintit de casa. Au ajuns in Romania si s-au stabilit in Banat, unde, prin efort, munca si perseverenta, au reusit sa isi recladeasca caminul pierdut. Din pacate insa, povestea nu se opreste aici.

Colectivizarea din 1950 a adus cu sine o noua incercare pentru cei doi tineri. Ei si familiile lor, impreuna cu multi oameni ai vremii, in special intelectuali, au fost considerati periculosi, provenind din presupusa ,,burghezie fugita de sub stapanirea sovietica din Cernauti, care ar putea fi o piedica in calea comunismului in Romania’’. Treziti in miezul noptii, urcati in camioane de animale, cei doi tineri, cele trei fiice ale lor precum si parintii lor, s-au trezit rupti inca odata de agoniseala lor. Au plecat de acasa avand in buzunar cateva acte, doua-trei lucruri si animalele...caii si vacile, cu care au impartit vagoanele de tren ce i-au dus in mijlocul Baraganului. Acolo unde stapanirea comunista considera a fi suficient de departe pentru a nu mai prezenta o amenintare directa asupra sistemului ,,epocii de aur’’. Dupa cateva zile de mers cu trenul, au ajuns in locul care avea sa fie casa lor pentru urmatorii 10 ani. Dropia...un loc de unde, incotro vedeai cu ochii...doar camp. Si inca 50 de kilometri in mijlocul Baraganului, cu o indarjire diabolica. Odata ajunsi, au gasit doar un tarus in pamant, la fel ca si ceilalti, un tarus pe care era trecut numele familiei. In mod diabolic, se avusese grija ca familiile din acelasi neam sa nu stea impreuna, tarusii aferenti fiecareia situandu-se la kilometri departare... Totul pentru niste oameni care se presupunea ca ar reprezenta un pericol pentru ,,noua oranduire’’.

In case de chirpici, la lumina lampii de gaz...acolo miile de oameni deportati si-au adunat puterile si au gasit inauntrul lor suficient curaj pentru a construi in acel loc uitat de lume...dar nu si de Dumnezeu...o scoala, o biserica, un sfat popular...care se mai pastreaza si in ziua de astazi. Totul cu puterea mainilor, a sufletelor si cu multa credinta in Puterea Divina.
Printre oameni deportati se aflau cei mai mari profesori universitari ai vremii, intelectualitatea considerata a fi un potential pericol pentru noua stapanire. Cea mai mica dintre fiicele lui Toader si Profira avea cateva luni cand au ajuns in Dropia si a crescut acolo pana la varsta de 10 ani, studiind in scoala elementara cu cei mai buni profesori ai vremurilor, al caror singur pacat fusese faptul ca inteligenta lor putea sta in calea nimicnicimii comuniste...

Samuel Zavelita, tatal Profirei, candva primar in Cernauti, om invatat si intelept, a trait pana la sfarsitul vietii in praful Baraganului, intr-o locuinta din chirpici. Cutremurator de adevarat insa, pana in ultima zi a vietii, a continuat sa se imbrace in costum - ca un domn - si sa isi lustruiasca pantofii cu aceeasi disciplina cu care o facea cu 20 de ani in urma, cand intra in cladirea primariei din Cernauti. Soarta nu a facut nimic sa schimbe obiceiurile acestui om si nici increderea lui nestramutata in faptul ca spiritul omului nu poate fi cu adevarat ingenuncheat de nimeni si nimic.

In 1960, la ridicarea domiciliului fortat, Toader a cautat sa lupte pentru a-si aduce familia inapoi in sanul lumii, de a-si putea implini visul ca fetele lui sa invete carte, sa ajunga niste doamne. Salvase un act de proprietate asupra unei case din Botosani, cumparat inainte de nationalizarea din 1948. S-a infiintat la primarie, un om simplu dar darz, prezentandu-si situatia si cerandu-si dreptul de a sta in casa pe care o cumparase candva si care reprezenta singurul loc unde putea sa isi duca familia. Primaria insa a lasat lucrurile sub semnul intrebarii.
Asa ca Toader si Profira au facut un pas pe care putini oameni de pe lume ar fi avut curajul sa il faca. Au urcat din nou in tren toata avutia lor...caruta si caii si cele cateva lucruri ce le ramasesera, le-au urcat intr-un vagon de vite asemeni celui cu care venisera in urma cu 10 ani...si au plecat la Botosani.

Venea toamna, fetele mai mari trebuiau sa intre la liceu iar cea mica sa faca gimnaziul. Cei doi erau neclintiti in hotararea lor - fetele lor trebuiau sa invete carte.
S-au instalat in caruta, in curtea casei ce era de drept a lor, desi primaria refuza sa recunoasca inevitabilul. Vreme de 6 luni, cele trei surori au mers la scoala, au invatat si au luat premii...traind intr-o caruta. ,,Asemeni tiganului cu cortul’’, dupa cum isi amintea cu tristete Profira. De cate ori povestea, vocea ei capata o tristete profunda, aproape dramatica. Era o femeie mult prea puternica pentru a plange, dar lacrimile se citeau in tonul vocii ei: ,,Noaptea, oamenii din casa, chiriasii de la acea vreme, asmuteau cainii asupra noastra...’’.

In cele din urma, hotararea a venit, fortata si de implacabilitatea lui Toader. Li s-a restituit intreaga casa, iar chiriasii de la stat au devenit chiriasii familiei, casa fiind suficient de mare pentru a locui 4 familii in ea. Aceiasi oameni care candva asmuteau cainii asupra familiei ce indura iarna intr-o caruta, au devenit chiriasi ai acestora. Roata se intoarce intotdeauna...
Cele trei fete ale familiei au invatat in Botosani, au plecat apoi la facultate in Bucuresti si au devenit inginere si arhitecte. Toader si Profira au ramas in casa lor, pana la momentul fatidic cand un alt eveniment a bulversat starea lucrurilor : demolarile.

Pentru a treia oara, cei doi au ramas fara nimic. Acea casa muncita cu greu, acea casa obtinuta cu lacrimi, sacrificii si sudoare...acea casa este acum istorie. Blocuri cat vezi cu ochii...Lui Toader si Profirei le-a fost dat in chirie un apartament minuscul intr-un bloc din apropiere. Ironic...pe aceeasi straduta unde fusese odinoara casa lor...
Toader nu a rezistat foarte bine acestui soc...a facut trei case si a pierdut trei case, totul pentru a ajunge chirias la stat... A fost un gand cu care nu s-a putut impaca pana la moarte. A ramas insa in amintirea tuturor celor ce l-au cunoscut ca un om extraordinar, un barbat adevarat, curajos si tenace, dar totodata bland, bun si generos.

Profira a ramas singura, tanjind mereu dupa Toader al ei...marea ei iubire. A continuat sa-si ajute fetele si sa le creasca nepotii, in ciuda vicisitudinilor vietii i-a ramas suficienta iubire, o mare de iubire pe care a revarsat-o asupra copiilor si nepotilor, cu infinita rabdare si generozitate. Aceeasi iubire cu care m-a crescut pe mine, o mogaldeata ce se agata de fusta ei, o privea in ochi si ii rostea cu glas de copil poznas ,,Mamaie...". Cu rabdare, multa dragoste si nesfarsita blandete, ei ii datorez mare parte din persoana care sunt astazi. Pentru ca da...Toader si Profira sunt mai mult decat protagonistii acestei povesti adevarate si dramatice. Sunt bunicii mei. Oamenii ale caror invataturi le port in adancul sufletului, al caror sange imi curge prin vene si pe care imi doresc mai mult decat orice pe lume sa ii fac mandri de mine. Acolo Sus, unde se afla acum...

Toti bunicii mei s-au dus pe rand. Singurul bunic ce imi mai ramasese s-a stins in luna noiembrie a anului trecut si parca a fost cea mai grea despartire. De cand ma stiu, el fusese o constanta in viata mea. Dupa ce toti ceilalti s-au dus pe rand, bunicul Nini, cum ii spuneam eu, era cel care ma povatuia, cu care stateam de vorba ,,sfatosi ca doi ardeleni get-beget", cum ii placea sa spuna. Era omul care intotdeauna ma privea cu ochii umezi de lacrimi si-mi spunea ,,Diana...stiu eu ca tu o sa ajungi doamna mare". Si de fiecare data mi se umezeau si mie ochii cand il auzeam. Nini a fost aviator, absolvent al primii scoli de zbor fara vizibilitate din Romania si mecanic de bord totodata, un om simplu, nascut in Ardeal, care a plecat la 14 ani la scoala si s-a luptat toata viata sa-si faca un rost - lui si celor 4 surori si 3 frati. Si, ca nepoata a lui, sunt mandra sa spun ca a reusit.

E un om care a fost decorat pentru meritele lui tehnice, un om care pana in ultima clipa a vietii a fost cel mai mare optimist pe care l-am cunoscut. Un om care a iubit viata din toata inima, care a sorbit-o pana la ultima picatura, din tot sufletul. Un om a carui dragoste pentru Ardeal si pentru acele meleaguri am mostenit-o si eu. Obisnuia sa spuna mereu ca, din toata familia, eu si cu el suntem singurii ,,ardeleni adevarati"...ca noi iubim Ardealul, ca face parte din noi. A fost omul care a simtit mereu in mine aceasta dragoste si a avut dreptate pe deplin. Simt acel satuc intre munti ca fiind parte din mine, ca fiind intr-o legatura indestructibila cu fiinta mea. Si asa va fi mereu. Acum am ramas doar eu, ,,ardeleanca adevarata" a bunicului meu, cea pe care el visa sa o vada candva ,,doamna mare". In ultimii ani, gandul care ma insufletea cel mai tare atunci cand ma gandeam la bunicul meu era cel ca poate va trai ca sa fie prezent la nunta mea. Stiam cat de mult isi dorea asta si in adancul sufletului speram ca i-a mai ramas putin timp si pentru asta.

Nu a fost sa fie...si o vreme m-a durut acest gand. Gandul ca nu am putut sa-i ofer aceasta bucurie. Am inteles insa ca dragostea nu cunoaste bariere si granite, ca dragostea este peste tot, ca ne inconjoara la fiecare pas. Si ca dragostea bunicului meu va fi alaturi de mine, de acolo de Sus, atunci cand va veni momentul. Si ca, desi nu vor fi prezenti fizic, bunicii mei se vor bucura cu totii de acolo din Cer.

Am simtit nevoia sa scriu despre ei astazi pentru ca de multa vreme nu am avut o senzatie atat de puternica a absentei lor. Nu am simtit un asemenea dor de ei. Uneori mi-ar placea sa putem sta de vorba, cum faceam candva, sa le cer povete, sa ma tina in brate si sa-mi mangaie parul cu blandete, spunandu-mi cu vocile lor duioase ,,Diana, totul va fi bine...ai incredere". Daca inchid ochii insa, le pot simti mangaierea si stiu ca sunt alaturi de mine.
Iar eu, de aici, voi avea grija sa ii fac mandri de mine. Sa ajung ,,doamna mare" asa cum si-ar fi dorit ei si asa cum trebuie sa fie. E ceva ce le datorez lor si mie insami.

Trecut, prezent si viitor

In aceasta dimineata, m-am trezit in camera copilariei mele, in asternutul meu cu miros de ,,acasa", pe care l-as recunoaste dintr-o mie... Cum spunea Jean Baptiste Grenouille, personajul din cartea ,,Parfumul" al lui Patrick Suskind,
mirosul este forma de comunicare pe care o detin chiar si lucrurile neinsufletite, este mijlocul prin care poti iubi, te poti atasa de ceva, te poti simti particica a ceva...fara sa-ti dai macar seama.

Asa m-am simtit eu in dimineata asta, in timp ce deschideam ochii, lenesa, in asternuturile camerei mele atat de familiare. Camera asta ce a adapostit patul meu de bebelus, jucariile, printii si printesele copilariei mele, mai apoi iluziile adolescentzei mele, camera ce m-a ocrotit inauntrul ei in noptile de nesomn ale invatatului pentru examene, ce mi-a stat straja in serile tarzii cu ganduri multe si framantari de viitor, camera in care am invatat
pentru fiecare examen pe care l-am dat vreodata, in care mi-am facut toate temele celor aproape 18 ani de scoala, in care am reflectat la drumul meu, la visurile si dorintele mele de viitor. Aceasta camera ce a fost si este martora vietii mele de pana acum...

Acest weekend a fost un weekend al micilor revelatii, al descoperirilor nesperate, care se ascund uneori exact in locurile in care le cauti mai putin. Si imbraca forme dintre cele mai simple si neelaborate. O cutie uitata demult intr-un dulap pe balcon m-a transportat pentru cateva ore intr-o lume care mi-a apartinut candva si pe care am pierdut-o undeva in succesiunea neobosita a zilelor, a lunilor si a anilor... O lume pe care am iubit-o si care a supravietuit in mine, ascunsa bine intr-un ungher al sufletului meu, dar pe care uitasem de prea multa vreme sa o mai constientizez. Deschizand acea cutie, m-am simtit din nou ca un copil de 5 ani aflat in fatza pomului de Craciun, care deschide cu manutzele tremurande cadoul de sub brad. Exact asa m-am simtit in clipa in care, deschizand acea cutie de carton, am dat cu ochii de comorile copilariei mele.

Da...comorile copilariei mele. Prima mea carte de Petre Ispirescu, jerpelita si rupta de atata rasfoit, cartea pe care aproape o stiam pe dinafara de nenumaratele dati in care am citit-o cu ochi mari si curiosi, de copil care abia deslusise misterul literelor. Abecedarul meu vechi si neatragator fata de minunile lucioase dupa care invata copiii zilelor noastre, dar de care ma leaga amintiri minunate. ,,Ghita cumpara o inghetata", ,,Ana are mere"...propozitiile clasei I, care il plictiseau teribil pe copilul care am fost si care invatase sa citeasca dinainte de a merge la scoala.

Tot in cutia mea magica am gasit carticica mea cu ,,Nu pagadi nu zaiet" - lupul si iepurasul aflatzi in relatie de beligerantza :), carte facuta dupa desenele animate rusesti care circulau la acea vreme si pe care le sorbeam din priviri, asa cum cu siguranta nici un copil crescut cu Pokemon nu va putea intelege vreodata. Revistele mele cu ,,Mickey Mouse", amintiri aproape sacre ale vremurilor lipsite de griji in care principala grija a zilei de maine era sa fie frumos afara ca sa pot iesi la joaca impreuna cu toti prietenii mei. ,,Balada unui greier mic", al lui Toparceanu, pe care o recitam cu emotie si ma intrebam mereu de ce mama si mamaia ma asculta cu ochii in lacrimi... ,,Somnoroase pasarele", versurile pe care le recitam cu intonatie si seriozitate, punand tot sufletul meu mic in slujba acelor cuvinte, traind la intensitate maxima silabele insiruite cu maiestrie de poet. ,,Catelusul schiop", versurile pe care nu le puteam recita fara sa imi dea lacrimile si sa-mi tremure vocea - ,,Eu am numai trei picioare/Si de-abia ma misc tzop tzop/Rad cand ma-ntalnesc copiii...si ma striga cutzu schiop..."...

Am zabovit aproape doua ore in fatza cutiei cu comori. Am rasfoit fiecare carte, am simtit mirosul de vechi al fiecarei file, mi-au tremurat mainile in fatza fiecarei sublinieri si mazgaleli facute de copilul de odinioara pe paginile albe ale cartilor. Si, cu fiecare amintire ce invia in sufletul meu, m-am cutremurat la gandul ca toata copilaria mea, acei ani minunati pe care i-as fi vrut interminabili, toate emotiile si trairile copilului care am fost, toate...incap in acea cutie de carton pe care sta scris cu carioca neagra, de mana mamei mele: ,,LUCRURI DE CAND ERA DIANA MICA".

Am strans la piept acele carti ca pe niste vechi prieteni, regasiti dupa amar de vreme, cu dragoste si duiosie pentru ceea ce au reprezentat ele pentru mine, pentru faptul ca in ele a supravietuit acea Diana micutza, cu ochii mari si curiosi, care abia incepuse sa descopere lumea. Pentru ca in ele sunt eu, istoria mea se contopeste cu istoria lor, fara putintza de a ne separa vreodata. Pentru ca in ele si-au gasit camin amintirile mele, pentru ca prin ele inca traieste bunica mea, ,,Mamaie". M-am surprins reasezandu-le in cutie cu mare grija, asa cum asezi ceva fragil, ce nu vrei sa se strice sau sa se piarda, cu ceva din duiosia cu care o mama isi aseaza copilul in patutz. Cu diferenta ca eu imi trimiteam spre adormire in acea cutie emotiile copilului care eram tot eu. Cu grija ca ele sa ramana intacte, sa ramana portita mea spre trecut prin care sa pot evada oricand...

,,Lucrurile de cand era Diana mica" se afla in continuare pe balconul meu. Inchise acolo, ca intr-un cocon, se afla amintirile mele. Ca un medalion in forma de inima pe care si-l dau indragostitii si poarta fiecare cate o jumatate de inima la gat, in acea cutie am regasit jumatatea de suflet a copilariei mele. Ceva din mine s-a reintregit cu ceva de acolo...si mi-a luminat calea spre mai departe.

Da, acea cutie se afla in continuare pe balconul meu si asteapta. Asteapta ziua in care mainile ce au rasfoit candva acele carti, aceleasi maini o vor lua cu grija si o vor transporta spre un alt loc, spre o alta casa, spre un alt balcon, spre o alta camera ce vrea sa capete miros de ,,acasa", unde se va scrie o alta bucata de istorie. Unde se va scrie continuarea istoriei incepute in camarutza copilariei mele. Si unde, intr-o zi, doua manutze de copil o vor deschide cu multa curiozitate si emotie, deslusind anevoie literele negre de pe cartonul ei si exclamand cu emotia descoperirii...,,Uite mama...lucruri de cand erai tu mica..."

Viata de dupa ura

Cel mai usor lucru pe care poti sa-l faci pe lumea asta este sa te enervezi. Sa te asezi pe un scaun, cu bratele incrucisate, cu o mimica suparata si sa stai sa meditezi la cate motive de nemultumire ai. Si oho...ce or sa mai vina motivele, doar omul este imbatabil la a-si gasi scuze si pretexte pentru justificarea propriei nefericiri. Si nu stiu cum se face, dar niciodata sursa acelei nefericiri nu se afla in noi insine. NU. Invariabil, domiciliul ei este in altii, in cuvintele lor nepotrivite sau in absenta celor potrivite, in lipsa circumstantelor favorabile sau in amarul celor nefavorabile, in momentul de cumpana sau in clipa de ragaz...niciodata in noi, niciodata in temerile noastre, in sufletele noastre parjolite mai mult de flacara urii decat de a iubirii. Intotdeauna "infernul sunt ceilalti". Doar e cel mai simplu sa fie asa, nu?

Cu toate astea, exista si altceva. Exista un moment in viata in care, daca esti norocos si iti doresti suficient de mult, poti sa simti dragostea Lui Dumnezeu, poti sa simti seninatatea acoperamantului Lui, poti sa te duci putin cu gandul la menirea pe care fiecare dintre noi o avem pe aceasta lume. Si pe care, din pacate, prea putini o exploatam asa cum trebuie. Prea putini avem curajul sa fim fericiti.

Nu scriu acest blog strict sub imperiul Sfintei Sarbatori de astazi - Invierea Domnului Nostru Iisus Hristos. Nu sunt genul de cuvinte pe care sa le rostesti odata pe an, in locul si momentul potrivit, dupa care sa te intorci la metehnele de zi cu zi. Pentru mine este un mod de viata.

Saptamana Patimilor din acest an a fost pentru mine o saptamana a invataturilor, o saptamana a deschiderii sufletului si a regasirii de sine. Si pentru asta sunt foarte recunoscatoare Celui de Sus. Mi-am dat seama ca de multe ori noi oamenii ne pierdem in maruntisuri lipsite de importanta si pierdem din vedere lucrurile minunate pe care viata ni le poate harazi. Dumnezeu ne-a creat pe acest pamant ca sa fim fericiti, ca sa iubim si sa fim iubiti, ca sa oferim Soare si sa primim Soare. Noi insa am inlocuit Soarele cu umbra, dragostea cu ura si am ales sa ne razvratim in loc sa ne gasim locul in aceasta lume, in loc sa ne cautam fericirea. Am ales sa fim niste asa-zisi rebeli pe scena vietii, plangandu-ne ca viata e dura, ca viata e urata, ca nu avem parte de iubire, ca nu avem parte de ce ne dorim. De prea putine ori insa am indraznit sa recunoastem, privindu-ne in oglinda, ca nici macar nu am incercat.

Exista un banc vechi, aproape ,,clasic", in care Itic se ruga la Dumnezeu sa il ajute sa castige la loterie. Se ruga azi, se ruga maine, poimaine, pana cand tanarul Itic ajunge un mosuletz cocarjat, dar care se ducea in fiecare zi la Biserica si se ruga acelasi lucru - sa castige la Loterie. Intr-o zi, pe la sfarsitul vietii, in timp ce se ruga ca de obicei, Dumnezeu I se arata intr-un bulgare de lumina si ii spune dojenitor: ,,Itic, daca vrei sa te ajut, fa-mi si mie un serviciu - CUMPARA-TI UN BILET!".

Desi este doar un banc, substratul acestuia este mult mai adanc. Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri, sau, cum spun latino-americanii ,,Ayudate y te voy a ayudar"(Ajuta-te si te voi ajuta si eu"). Numai ca asta presupune ca mingea se afla in ,,terenul" nostru, presupune
un exercitiu de responsabilitate si intelepciune in a stabili exact CE vrem. Marea maladie a secolului nostru este ca suntem bombardati de prea multe lucruri si tentatii incat sa mai avem ragazul si dorinta de a ne aseza pentru o clipa undeva pe margine si de a ne gandi exact CE ne-ar face fericiti. Daca vei intreba un om deprimat sau trist de motivul nefericirii lui, iti va insira neobosit nenumarate motive ale starii sale de melancolie. In schimb, daca l-ai intreba ,,Ok...si ce ti-ar trebui sa fi fericit?", ei bine motivele nu s-ar mai insirui la fel de rapid in discursul lui. Cu siguranta ar spune ca ,,prea multe" sau ,,oricum nu le voi obtine niciodata". Si asta pentru ca e mai usor sa te plangi decat sa te gandesti exact CE iti doresti si sa lupti sa obtii ACEL ceva.

O caracteristica a vremurilor noastre este invidia, apetitul insatiabil de a te uita in curtea vecinului si a comenta apoi ca iarba lui e mai verde sau ca are mai multe capre :) decat tine. Ce poate fi mai simplu decat sa comentezi cum a obtinut X ceea ce are azi, cum e de fapt viata lui Y sau cum nu merita Z toate cate are? Poti avea dreptate sau te poti insela, in fond nimeni nu stie ce se intampla in casa vecinilor, insa intrebarea mea este ,,De ce?". Ce rost are sa iti consumi energia invidiind un om pentru ceea ce are, in loc sa te gandesti ,,OK. Vreau si eu sa am ceva similar. O sa lupt si o sa reusesc". Sau, daca esti intelept, sa meditezi daca intr-adevar vrei CEEA CE ARE EL sau daca pe tine te-ar face fericit cu totul altceva. Asta inseamna maturitate si luciditate deopotriva.

Am avut prieteni care m-au ranit cu faptele si vorbele lor, care m-au dezamagit si m-au facut sa spun, in rastimpuri, ca nu merita efortul de a fi prieten, ca oamenii sunt egoisti, ca trebuie sa te tii departe. Ei bine, in momentul asta, cu toata luciditatea de care pot da dovada si cu toata sinceritatea, as dori sa le multumesc fiecaruia dintre oamenii care m-au dezamagit la un moment dat. Fiecare dintre ei a avut un rol in viata mea, cu fiecare am impartit si bune si rele (dar incerc sa mi le reamintesc doar pe cele bune) si - mai presus de orice - fiecare dintre ei mi-a dat o lectie de viata, dar nu in sens negativ, la modul ,,Sa nu mai crezi/sa nu mai faci/sa nu mai dregi", ci dimpotriva...mi-a aratat ca sunt suficient de puternica incat sa trec peste provocarile vietii. Mi-a aratat nu ca POT FI puternica ci ca SUNT puternica. Si pentru asta le voi multumi intotdeauna.

Am avut si eu momente in care i-am blamat pentru comportamentul lor, clipe in care am gandit ,,De ce?", de ce a trebuit sa fie asa, dupa ce investisem atata sinceritate si incredere in relatiile cu ei. Momente in care mi-am zis in subconstient ,,Lasa ca intr-o zi o sa regrete ca mi-au pierdut prietenia" sau ,,Lasa ca o sa le para lor rau candva, o sa-si dea seama".
Ei bine astazi...nu ma mai intereseaza daca vreodata le va parea rau pentru cele facute, daca vor regreta egoismul de care au dat dovada sau daca se vor autoinvinovati candva pentru modul in care s-au comportat. Si asta pentru ca i-am iertat. Pentru ca am ales sa las deoparte ceea ce a fost rau, am ales asta constient si cu seninatatea celui care stie ca viata inseamna mult mai mult decat mici dezamagiri personale.

VIATA ESTE...ACOLO. ASTEAPTA. Fericirea asteapta. Totul este la distanta unei...intinderi de mana. Trebuie doar sa ai curajul sa intinzi acea mana. Si, mai presus de orice, sa-ti intinzi aripile si sa CREZI, nu de maine sau de poimaine, ci de ASTAZI, din clipa asta...sa crezi in menirea ta si in faptul ca fericirea nu este un concept de neinteles si nu este o himera. Fericirea sta in capacitatea noastra de a afla ceea ce vrem si de a avea credinta si tenacitatea de a ne transforma visul in realitate.

Poate multi dintre cei care ati inceput sa cititi acest blog v-ati plictisit pana la sfarsit sau ati spus ,,Yeah right, vorbeste si ea ". Poate multi au renuntat sa mai si citeasca. Pentru toti acestia, nu pot spune decat ca imi pare rau. Imi pare rau ca nu vor avea curajul sa isi transforme visele in realitate. Ca nu vor avea curajul sa CREADA ca SE POATE. Ca vor prefera sa se tarasca prin viata decat sa-si intinda aripile si sa zboare. Chiar daca se vor lovi, chiar daca va aparea vreo zgarietura, chiar daca va fi vreun copac mai rebel de ocolit...chiar avand in vedere toate riscurile...momentul in care luam DECIZIA sa CREDEM IN NOI si in MENIREA NOASTRA...acela este momentul in care visul este la jumatatea drumului dintre sufletul nostru si realitate...

Pronumele personal la plural

Mi-au placut intotdeauna orele de literatura si cele de gramatica. Ceea ce pentru multi din colegii mei era o tortura, pentru mine era un mister a carui dezlegare imi provoca bucurie - substantive, adjective, adverbe...toate mi se pareau rotitze interesante in magia vorbirii. Inclusiv pronumele, la care ma voi referi acum...

Ei bine, inca din clasa a5a, cand am inceput sa studiem mai serios gramatica si am inceput cu substantive, adjective...ajungand la PRONUME...am invatat ca intotdeauna se incepe cu persoana I singular - ,,EU". Dupa aceea urmeaza Tu, El/Ea si de abia apoi NOI, Voi, Ei...

Ei bine, se pare ca aceasta este insiruirea fireasca doar cand vine vorba de declinari, fiindca in viata de zi cu zi, in realitatea de dincolo de copertile cartonate ale manualului de Gramatica Limbii Romane...o insiruire fireasca incepe aproape intotdeauna cu ,,NOI"...

Nu conteaza neaparat ce fac ,,EU", ca persoana...daca respir cu optimism, daca zambesc vietii in fiecare zi, daca ma lupt, daca sper, daca incerc sa ating un vis...daca traiesc si ma bucur de viata...nu e atat de important cat este apartenenta acestui ,,EU" la o structura mai complexa...aceea de ,,NOI".

Intotdeauna ,,NOI", de-abia apoi ,,EU". Mai intai ,,Cum de nu te mariti/logodesti?" si abia mai apoi ,,Ce cariera planuiesti sa urmezi dupa ce termini facultatea?". Invariabil ,,Cu dragostea cum stai?" inainte de ,,Merge cu toate examenele si cu serviciul?". Imposibilul de evitat ,,Iubesti si esti iubita?", precedand un ,,Si ce realizari profesionale ai mai avut?" intarziat.

Invariabilul ,,NOI" inainte de ,,EU".

Ironic poate, astazi m-am intalnit cu fosta mea profesoara de limba-romana din 5-8. O femeie cu totul speciala, care mi-a insuflat si o parte din dragostea pentru literatura si creatie si pe care n-o mai vazusem de cel putin 5 ani de zile...

Ne-am intalnit intamplator pe strada si a parut teribil de bucuroasa sa ma revada. Stiam ca ii eram draga si ca-mi pastra o amintire frumoasa...la fel cum si eu imi aminteam cu placere de acei ani de scoala. M-a intrebat la ce facultate sunt, i-am zis ca am avut examen, ca sunt la REI si ca-mi pregatesc licenta, i-am povestit entuziasmata de planurile mele de master, de ceea ce lucrez, de lucrurile pe care am avut ocazia sa le fac profesional vorbind si de care sunt mandra.

I-am impartasit toate aceste ganduri cu aceeasi bucurie cu care vrei sa-i spui unui prieten drag si demult ratacit despre tot ceea ce s-a intamplat de la ultima voastra intalnire. Si asta fiindca aceasta profesoara a fost printre oamenii care au crezut cel mai mult in mine, inca de cand eram un ghemotoc in uniforma...

I-am spus tot ce am reusit sa fac pana acum, cu mandria de a-i confirma ceea ce-i spusese candva unei fetite timide, de 11 ani, care scria poezii si avea nevoie de mai mult curaj...I-am spus, stiind sau sperand macar ca ea va sti sa recunoasca in ochii mei acel copil caruia i-a spus candva ,,Fetito...tu esti un talent. Sa nu-l pierzi niciodata si sa ai mai mult tupeu!"...

S-a bucurat...am vazut in ochii ei mai batrani acum cu un deceniu fata de epoca in care ii vorbeau copilului de 11 ani o bucurie nedisimulata. Dupa care a venit si invariabila intrebare : ,,Bine-bine...si cu dragostea? Invatatura nu e totul...".

Stiu...e intrebarea inevitabila pe care ti-o adreseaza o persoana cu care nu te-ai vazut demult. Mai ales cand ai 21 de ani... Cu toate astea, in timp ce mergeam inapoi spre casa, nu mi-am putut inabusi un regret...regretul ca viata nu e atat de simpla precum m-ati invatat, doamna profesoara, acum 10 ani, cand ochii mei de copil se pierdeau prin cartea groasa de gramatica.

Regretul ca...oricat de mult ne-am dori uneori...pentru cei din jur,,,EU" nu vine aproape niciodata inainte de ,,NOI"...

Iubiri de hartie

Amores de papel

In cei 22 de ani pe care ii am, am intalnit putini barbati de care sa ma indragostesc cu adevarat, head-over-heels. De fapt si de drept, uneori ma intreb daca m-am indragostit vreodata cu adevarat sau daca au fost doar iluzii, crampeie de vis care pana la urma s-au stins si s-au ratacit pe undeva, fara sa le mai pot gasi calea... Chiar nu stiu...

Cert este ca mi-e dor...mi se face dor, in rastimpuri, de fiecare din oamenii speciali pe care i-am intalnit. Oameni de care m-am despartit din motive de distanta, de timp, de...neconcordanta a vietilor. Motive ce aveau prea putin de-a face cu sufletul, cu gandurile, cu sperantele noastre. Poate si de asta au ramas iubiri ce isi revendica intr-un fel implinirea, ce au incercat in zadar sa suprime emotia, sa ingenuncheze gandul si sa stearga lacrima, doar-doar se vor sterge si ele cu totul din amintire. Din pacate insa, au devenit si mai puternice.

Cred ca unul dintre cele mai triste sentimente pe care le putem avea este cel de dor. De dor acut fata de un om, fata de zambetul lui sau fata de acel moment in timp cand totul era la locul lui, cand totul era incremenit intr-o perfectiune vremelnica, dar teribil de emotionanta...Cand poti inchide ochii si poti rememora tot ceea ce a fost frumos, amagind inima cu amintiri de demult, pentru a-i redeschide apoi si a te confrunta cu realitatea din care omul de care ti-e dor lipseste...

A-ti fi dor de cineva inseamna sa fi iubit pe cineva mult de tot. Iar asta inseamna ca te numeri printre acei oameni norocosi care stiu ce e iubirea. Dar, a-ti fi dor de cineva inseamna si sa intinzi mainile in van, in cautarea unei imbratisari, inseamna si sa te simti singur intr-o lume plina de indragostiti. Si, in cele din urma, inseamna poate ca e prea devreme...ca mai ai de strabatut o bucata de drum singur, pana cand vei gasi o alta mana care sa ti se intinda in semn de raspuns...

Singuratate de Bucuresti

Singuratate de Bucuresti
E greu sa fii single in Romania. In Bucuresti cu atat mai mult. Notiunea de ,,single" a devenit o eticheta aproape blamabila in conditiile in care compromisul uneste multe cupluri, din interese care au mai mult sau mai putin de-a face cu dragostea.

In ziua de azi, decat sa fii singur, e mai bine sa stai cu X pentru masina lui, cu Y pentru blugii lui D&G si ceasul Armani placat cu aur, de turbeaza domnisoarele de invidie cand te vad la brat cu el sau cu Z pentru nonsalanta cu care sare din party in party si te plimba prin toate cluburile si discotecile, noroc cu zgomotul asurzitor care taie orice elan conversational, ca altfel - Doamne fereste - ar trebui chiar sa porti o discutie cu el...

Deunazi am fost sa mananc ceva in oras. Ajungand mai devreme de inceperea cursurilor, m-am gandit sa mananc o salata delicioasa in localul meu favorit, nu spun care, ca sa nu fac reclama :-). Evident, desi era ora 16:00, localul era ticsit de cupluri, familii cu copii, oameni de afaceri care discutau in fata laptopurilor deschise, femei de peste 40 venite la o ,,vorba" cu prietenele. Deja stinghereala de a cere ,,o masa pentru o singura persoana" mi-a trecut, de la nenumaratele dati in care am folosit aceeasi sintagma in acelasi loc. De data asta insa a trebuit sa astept 10 minute, alaturi de alte persoane dornice sa experimenteze placerile culinare ale locului.

Stand la acea coada, alaturi de un cuplu, doi oameni de afaceri si o domnisoara care astepta o comanda de paste la ,,take away"...am simtit pentru prima oara un soi de stinghereala. Sa astepti in cuplu eliberarea unei mese e un lucru natural - ai iesit cu iubitul in oras si, surpriza, so did others!. Pentru un single insa, este insotita de priviri intrebatoare si de intrebari explicite venind din partea sefei de sala, a chelneritelor, a celor care te conduc la masa. De fiecare data parca pentru a-si reconfirma ca intr-adevar, God forbbit, ai venit sa mananci SINGUR! ,,Pentru o singura persoana, da?" , DA! ,,O singura persoana?", DA! ,,Asteptati pe cineva?". Nu, nu astept pe nimeni, am venit sa mananc o salata, multumesc! Data viitoare trebuie sa aduc un certificat de casatorie inainte sa cer o limonada?

Intr-adevar, nu e usor sa fii single. Cu toate acestea, a fi single are o multime de beneficii nebanuite, majoritatea avand a face cu ,,survival education" de care are nevoie orice persoana in ziua de azi.
Spre exemplu, a fi single iti taie cu succes din elanul romantioso-siropos care alminteri te-ar face sa te comporti ca un prostanac sadea. ,,Nu vii sa ma astepti la facultate?" No, thanx, pot sa merg si singura pana la masina si apoi acasa. ,,Cum adica, pisi, nu mergem sa-l vedem pe Russel Crowe in ultimul lui film? Hai ca nu e asa de plictisitor cum zici" - Daca am chef sa-l vad pe Russel Crowe, Brad Pitt, Leo Dicaprio sau pe toti la un loc, nu am nevoie de permisiunea nimanui. Nu mai spun de eternele ,,Nu pot sa merg la petrecere pentru ca pisicel muak muak nu are chef si dupa aia se supara". S-o creada pisicel ca am nevoie de his blessing ca sa ies cu prietenii. Think twice!

Astfel, dupa ce iti taie elanul romantic, a fi single te invata cum sa te descurci SINGLE, adica sa nu tipi ,,Iubiiiiii", de fiecare data cand
ai o problema de rezolvat. Nu, nu am nevoie sa imi deschida nimeni usa, pot si singura, chiar si cand am 5 sacose in fiecare mana; nu, nu ma plictiseste sa ma plimb singura prin oras, chit ca pe langa mine trec tot felul de stoluri-stoluri de porumbei din specia ,,Pupaciosi de Bucuresti", mana in mana si buza in buza; nu, nu consider ca o sambata seara fara cine romantice si plimbari sub clar de luna e plictisitoare, de asta exista ,,Dansez pentru tine", ,,Megastar" si altele.

Si, in definitiv...daca sunt capabila sa mananc zilnic singura, in acelasi loc unde toti ochii se atintesc spre tine banuitor, iscodind motivele pentru care nu ai nevoie de al doilea set de tacamuri pentru ca ,,nu astepti pe nimeni"...ei bine asta arata ca am curaj si nu imi pasa. Si da...sunt de acord ca sunt cupluri de milioane, despre care vorbesti admirativ, spunand ca ,,Sunt tare draguti impreuna". Dar zau asa, daca nu sunt si eu o single ,,de toata isprava"... :-)