Trecut, prezent si viitor

In aceasta dimineata, m-am trezit in camera copilariei mele, in asternutul meu cu miros de ,,acasa", pe care l-as recunoaste dintr-o mie... Cum spunea Jean Baptiste Grenouille, personajul din cartea ,,Parfumul" al lui Patrick Suskind,
mirosul este forma de comunicare pe care o detin chiar si lucrurile neinsufletite, este mijlocul prin care poti iubi, te poti atasa de ceva, te poti simti particica a ceva...fara sa-ti dai macar seama.

Asa m-am simtit eu in dimineata asta, in timp ce deschideam ochii, lenesa, in asternuturile camerei mele atat de familiare. Camera asta ce a adapostit patul meu de bebelus, jucariile, printii si printesele copilariei mele, mai apoi iluziile adolescentzei mele, camera ce m-a ocrotit inauntrul ei in noptile de nesomn ale invatatului pentru examene, ce mi-a stat straja in serile tarzii cu ganduri multe si framantari de viitor, camera in care am invatat
pentru fiecare examen pe care l-am dat vreodata, in care mi-am facut toate temele celor aproape 18 ani de scoala, in care am reflectat la drumul meu, la visurile si dorintele mele de viitor. Aceasta camera ce a fost si este martora vietii mele de pana acum...

Acest weekend a fost un weekend al micilor revelatii, al descoperirilor nesperate, care se ascund uneori exact in locurile in care le cauti mai putin. Si imbraca forme dintre cele mai simple si neelaborate. O cutie uitata demult intr-un dulap pe balcon m-a transportat pentru cateva ore intr-o lume care mi-a apartinut candva si pe care am pierdut-o undeva in succesiunea neobosita a zilelor, a lunilor si a anilor... O lume pe care am iubit-o si care a supravietuit in mine, ascunsa bine intr-un ungher al sufletului meu, dar pe care uitasem de prea multa vreme sa o mai constientizez. Deschizand acea cutie, m-am simtit din nou ca un copil de 5 ani aflat in fatza pomului de Craciun, care deschide cu manutzele tremurande cadoul de sub brad. Exact asa m-am simtit in clipa in care, deschizand acea cutie de carton, am dat cu ochii de comorile copilariei mele.

Da...comorile copilariei mele. Prima mea carte de Petre Ispirescu, jerpelita si rupta de atata rasfoit, cartea pe care aproape o stiam pe dinafara de nenumaratele dati in care am citit-o cu ochi mari si curiosi, de copil care abia deslusise misterul literelor. Abecedarul meu vechi si neatragator fata de minunile lucioase dupa care invata copiii zilelor noastre, dar de care ma leaga amintiri minunate. ,,Ghita cumpara o inghetata", ,,Ana are mere"...propozitiile clasei I, care il plictiseau teribil pe copilul care am fost si care invatase sa citeasca dinainte de a merge la scoala.

Tot in cutia mea magica am gasit carticica mea cu ,,Nu pagadi nu zaiet" - lupul si iepurasul aflatzi in relatie de beligerantza :), carte facuta dupa desenele animate rusesti care circulau la acea vreme si pe care le sorbeam din priviri, asa cum cu siguranta nici un copil crescut cu Pokemon nu va putea intelege vreodata. Revistele mele cu ,,Mickey Mouse", amintiri aproape sacre ale vremurilor lipsite de griji in care principala grija a zilei de maine era sa fie frumos afara ca sa pot iesi la joaca impreuna cu toti prietenii mei. ,,Balada unui greier mic", al lui Toparceanu, pe care o recitam cu emotie si ma intrebam mereu de ce mama si mamaia ma asculta cu ochii in lacrimi... ,,Somnoroase pasarele", versurile pe care le recitam cu intonatie si seriozitate, punand tot sufletul meu mic in slujba acelor cuvinte, traind la intensitate maxima silabele insiruite cu maiestrie de poet. ,,Catelusul schiop", versurile pe care nu le puteam recita fara sa imi dea lacrimile si sa-mi tremure vocea - ,,Eu am numai trei picioare/Si de-abia ma misc tzop tzop/Rad cand ma-ntalnesc copiii...si ma striga cutzu schiop..."...

Am zabovit aproape doua ore in fatza cutiei cu comori. Am rasfoit fiecare carte, am simtit mirosul de vechi al fiecarei file, mi-au tremurat mainile in fatza fiecarei sublinieri si mazgaleli facute de copilul de odinioara pe paginile albe ale cartilor. Si, cu fiecare amintire ce invia in sufletul meu, m-am cutremurat la gandul ca toata copilaria mea, acei ani minunati pe care i-as fi vrut interminabili, toate emotiile si trairile copilului care am fost, toate...incap in acea cutie de carton pe care sta scris cu carioca neagra, de mana mamei mele: ,,LUCRURI DE CAND ERA DIANA MICA".

Am strans la piept acele carti ca pe niste vechi prieteni, regasiti dupa amar de vreme, cu dragoste si duiosie pentru ceea ce au reprezentat ele pentru mine, pentru faptul ca in ele a supravietuit acea Diana micutza, cu ochii mari si curiosi, care abia incepuse sa descopere lumea. Pentru ca in ele sunt eu, istoria mea se contopeste cu istoria lor, fara putintza de a ne separa vreodata. Pentru ca in ele si-au gasit camin amintirile mele, pentru ca prin ele inca traieste bunica mea, ,,Mamaie". M-am surprins reasezandu-le in cutie cu mare grija, asa cum asezi ceva fragil, ce nu vrei sa se strice sau sa se piarda, cu ceva din duiosia cu care o mama isi aseaza copilul in patutz. Cu diferenta ca eu imi trimiteam spre adormire in acea cutie emotiile copilului care eram tot eu. Cu grija ca ele sa ramana intacte, sa ramana portita mea spre trecut prin care sa pot evada oricand...

,,Lucrurile de cand era Diana mica" se afla in continuare pe balconul meu. Inchise acolo, ca intr-un cocon, se afla amintirile mele. Ca un medalion in forma de inima pe care si-l dau indragostitii si poarta fiecare cate o jumatate de inima la gat, in acea cutie am regasit jumatatea de suflet a copilariei mele. Ceva din mine s-a reintregit cu ceva de acolo...si mi-a luminat calea spre mai departe.

Da, acea cutie se afla in continuare pe balconul meu si asteapta. Asteapta ziua in care mainile ce au rasfoit candva acele carti, aceleasi maini o vor lua cu grija si o vor transporta spre un alt loc, spre o alta casa, spre un alt balcon, spre o alta camera ce vrea sa capete miros de ,,acasa", unde se va scrie o alta bucata de istorie. Unde se va scrie continuarea istoriei incepute in camarutza copilariei mele. Si unde, intr-o zi, doua manutze de copil o vor deschide cu multa curiozitate si emotie, deslusind anevoie literele negre de pe cartonul ei si exclamand cu emotia descoperirii...,,Uite mama...lucruri de cand erai tu mica..."

Viata de dupa ura

Cel mai usor lucru pe care poti sa-l faci pe lumea asta este sa te enervezi. Sa te asezi pe un scaun, cu bratele incrucisate, cu o mimica suparata si sa stai sa meditezi la cate motive de nemultumire ai. Si oho...ce or sa mai vina motivele, doar omul este imbatabil la a-si gasi scuze si pretexte pentru justificarea propriei nefericiri. Si nu stiu cum se face, dar niciodata sursa acelei nefericiri nu se afla in noi insine. NU. Invariabil, domiciliul ei este in altii, in cuvintele lor nepotrivite sau in absenta celor potrivite, in lipsa circumstantelor favorabile sau in amarul celor nefavorabile, in momentul de cumpana sau in clipa de ragaz...niciodata in noi, niciodata in temerile noastre, in sufletele noastre parjolite mai mult de flacara urii decat de a iubirii. Intotdeauna "infernul sunt ceilalti". Doar e cel mai simplu sa fie asa, nu?

Cu toate astea, exista si altceva. Exista un moment in viata in care, daca esti norocos si iti doresti suficient de mult, poti sa simti dragostea Lui Dumnezeu, poti sa simti seninatatea acoperamantului Lui, poti sa te duci putin cu gandul la menirea pe care fiecare dintre noi o avem pe aceasta lume. Si pe care, din pacate, prea putini o exploatam asa cum trebuie. Prea putini avem curajul sa fim fericiti.

Nu scriu acest blog strict sub imperiul Sfintei Sarbatori de astazi - Invierea Domnului Nostru Iisus Hristos. Nu sunt genul de cuvinte pe care sa le rostesti odata pe an, in locul si momentul potrivit, dupa care sa te intorci la metehnele de zi cu zi. Pentru mine este un mod de viata.

Saptamana Patimilor din acest an a fost pentru mine o saptamana a invataturilor, o saptamana a deschiderii sufletului si a regasirii de sine. Si pentru asta sunt foarte recunoscatoare Celui de Sus. Mi-am dat seama ca de multe ori noi oamenii ne pierdem in maruntisuri lipsite de importanta si pierdem din vedere lucrurile minunate pe care viata ni le poate harazi. Dumnezeu ne-a creat pe acest pamant ca sa fim fericiti, ca sa iubim si sa fim iubiti, ca sa oferim Soare si sa primim Soare. Noi insa am inlocuit Soarele cu umbra, dragostea cu ura si am ales sa ne razvratim in loc sa ne gasim locul in aceasta lume, in loc sa ne cautam fericirea. Am ales sa fim niste asa-zisi rebeli pe scena vietii, plangandu-ne ca viata e dura, ca viata e urata, ca nu avem parte de iubire, ca nu avem parte de ce ne dorim. De prea putine ori insa am indraznit sa recunoastem, privindu-ne in oglinda, ca nici macar nu am incercat.

Exista un banc vechi, aproape ,,clasic", in care Itic se ruga la Dumnezeu sa il ajute sa castige la loterie. Se ruga azi, se ruga maine, poimaine, pana cand tanarul Itic ajunge un mosuletz cocarjat, dar care se ducea in fiecare zi la Biserica si se ruga acelasi lucru - sa castige la Loterie. Intr-o zi, pe la sfarsitul vietii, in timp ce se ruga ca de obicei, Dumnezeu I se arata intr-un bulgare de lumina si ii spune dojenitor: ,,Itic, daca vrei sa te ajut, fa-mi si mie un serviciu - CUMPARA-TI UN BILET!".

Desi este doar un banc, substratul acestuia este mult mai adanc. Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri, sau, cum spun latino-americanii ,,Ayudate y te voy a ayudar"(Ajuta-te si te voi ajuta si eu"). Numai ca asta presupune ca mingea se afla in ,,terenul" nostru, presupune
un exercitiu de responsabilitate si intelepciune in a stabili exact CE vrem. Marea maladie a secolului nostru este ca suntem bombardati de prea multe lucruri si tentatii incat sa mai avem ragazul si dorinta de a ne aseza pentru o clipa undeva pe margine si de a ne gandi exact CE ne-ar face fericiti. Daca vei intreba un om deprimat sau trist de motivul nefericirii lui, iti va insira neobosit nenumarate motive ale starii sale de melancolie. In schimb, daca l-ai intreba ,,Ok...si ce ti-ar trebui sa fi fericit?", ei bine motivele nu s-ar mai insirui la fel de rapid in discursul lui. Cu siguranta ar spune ca ,,prea multe" sau ,,oricum nu le voi obtine niciodata". Si asta pentru ca e mai usor sa te plangi decat sa te gandesti exact CE iti doresti si sa lupti sa obtii ACEL ceva.

O caracteristica a vremurilor noastre este invidia, apetitul insatiabil de a te uita in curtea vecinului si a comenta apoi ca iarba lui e mai verde sau ca are mai multe capre :) decat tine. Ce poate fi mai simplu decat sa comentezi cum a obtinut X ceea ce are azi, cum e de fapt viata lui Y sau cum nu merita Z toate cate are? Poti avea dreptate sau te poti insela, in fond nimeni nu stie ce se intampla in casa vecinilor, insa intrebarea mea este ,,De ce?". Ce rost are sa iti consumi energia invidiind un om pentru ceea ce are, in loc sa te gandesti ,,OK. Vreau si eu sa am ceva similar. O sa lupt si o sa reusesc". Sau, daca esti intelept, sa meditezi daca intr-adevar vrei CEEA CE ARE EL sau daca pe tine te-ar face fericit cu totul altceva. Asta inseamna maturitate si luciditate deopotriva.

Am avut prieteni care m-au ranit cu faptele si vorbele lor, care m-au dezamagit si m-au facut sa spun, in rastimpuri, ca nu merita efortul de a fi prieten, ca oamenii sunt egoisti, ca trebuie sa te tii departe. Ei bine, in momentul asta, cu toata luciditatea de care pot da dovada si cu toata sinceritatea, as dori sa le multumesc fiecaruia dintre oamenii care m-au dezamagit la un moment dat. Fiecare dintre ei a avut un rol in viata mea, cu fiecare am impartit si bune si rele (dar incerc sa mi le reamintesc doar pe cele bune) si - mai presus de orice - fiecare dintre ei mi-a dat o lectie de viata, dar nu in sens negativ, la modul ,,Sa nu mai crezi/sa nu mai faci/sa nu mai dregi", ci dimpotriva...mi-a aratat ca sunt suficient de puternica incat sa trec peste provocarile vietii. Mi-a aratat nu ca POT FI puternica ci ca SUNT puternica. Si pentru asta le voi multumi intotdeauna.

Am avut si eu momente in care i-am blamat pentru comportamentul lor, clipe in care am gandit ,,De ce?", de ce a trebuit sa fie asa, dupa ce investisem atata sinceritate si incredere in relatiile cu ei. Momente in care mi-am zis in subconstient ,,Lasa ca intr-o zi o sa regrete ca mi-au pierdut prietenia" sau ,,Lasa ca o sa le para lor rau candva, o sa-si dea seama".
Ei bine astazi...nu ma mai intereseaza daca vreodata le va parea rau pentru cele facute, daca vor regreta egoismul de care au dat dovada sau daca se vor autoinvinovati candva pentru modul in care s-au comportat. Si asta pentru ca i-am iertat. Pentru ca am ales sa las deoparte ceea ce a fost rau, am ales asta constient si cu seninatatea celui care stie ca viata inseamna mult mai mult decat mici dezamagiri personale.

VIATA ESTE...ACOLO. ASTEAPTA. Fericirea asteapta. Totul este la distanta unei...intinderi de mana. Trebuie doar sa ai curajul sa intinzi acea mana. Si, mai presus de orice, sa-ti intinzi aripile si sa CREZI, nu de maine sau de poimaine, ci de ASTAZI, din clipa asta...sa crezi in menirea ta si in faptul ca fericirea nu este un concept de neinteles si nu este o himera. Fericirea sta in capacitatea noastra de a afla ceea ce vrem si de a avea credinta si tenacitatea de a ne transforma visul in realitate.

Poate multi dintre cei care ati inceput sa cititi acest blog v-ati plictisit pana la sfarsit sau ati spus ,,Yeah right, vorbeste si ea ". Poate multi au renuntat sa mai si citeasca. Pentru toti acestia, nu pot spune decat ca imi pare rau. Imi pare rau ca nu vor avea curajul sa isi transforme visele in realitate. Ca nu vor avea curajul sa CREADA ca SE POATE. Ca vor prefera sa se tarasca prin viata decat sa-si intinda aripile si sa zboare. Chiar daca se vor lovi, chiar daca va aparea vreo zgarietura, chiar daca va fi vreun copac mai rebel de ocolit...chiar avand in vedere toate riscurile...momentul in care luam DECIZIA sa CREDEM IN NOI si in MENIREA NOASTRA...acela este momentul in care visul este la jumatatea drumului dintre sufletul nostru si realitate...