Viata ca o carte de self-help

Trecem prin viata, in urechi rasunandu-ne o multime de invataturi, povete, sfaturi sau vorbe de duh, pe care cei care au inceput viata mai devreme decat noi vor cu orice pret sa ni le transmita, in incercarea de a ne face drumul mai lin. De a ne face sa invatam din greselile lor sau de a ne da ,,reteta" fericirii. Sau, in cele mai multe cazuri, de a ne face sa ne resemnam cu ideea ca nu exista o reteta universala pentru a fii fericit.

Mai mult decat oricand, societatea secolului XXI este bombardata cu carti, seminarii, emisiuni si reviste de ,,How to". Cum sa devii mai fericit, mai bogat, mai viril sau mai trendy in doar 10 lectii/2 ore/30 de minute... Poate trasatura care caracterizeaza cel mai bine lumea in care traim si stadiul economic in care ne aflam este faptul ca fericirea s-a adaugat discret printre produsele de consum, care pot fi cumparate de pe un raft sub forma a 2 carti de ,,Cum sa devii Bill Gates peste noapte'' sau ,,Cum sa arati ca Angelina Jolie in 2 saptamani".

Deja produsele traditionale si-au pierdut din magie, nici o inovatie, nici un fard de pleoape-minune si nici un aparat de vopsit parul instantaneu nu pare sa suscite la fel de mult interes ca marele si unic secret al fericirii, devenita brusc cel mai vandabil produs de larg consum, livrat intr-o multitudine de ambalaje si de pachete. Oamenii nu mai vor sa-si construiasca fericirea, o vor direct...si vor sa o obtina in schimbul unui teanc de bancnote.

Si cu toate astea, paradoxal, cand ramanem noi cu noi insine, seara...inainte de a pune capul pe perna, prin decantarea a tot ceea ce traim si auzim in jurul nostru, un singur sfat si un singur adevar ramane clar si imuabil. Si neintinat de vremuri, de oameni sau de societate - ,,Tot ceea ce se intampla are un sens".

Si, tocmai fiindca are un sens, societatea noastra in care fericirea se vinde la pachet este, in mod trist si ironic, la limita de sus a nefericirii, a insingurarii si a instrainarii. Tocmai fiindca viata si tot ceea ce ni se intampla...au un sens. Pe care noi nu il putem de cele mai multe ori vedea sau intui, fiind prea ocupati cu altceva. Cu colegul de facultate care nu ne baga in seama, cu colega care si-a cumparat o perche de jeansi mai frumosi decat ai nostri, cu problemele de la serviciu sau...pur si simplu suntem prea ocupati cu cititul unei carti care sa ne invete cum sa incepem sa fim fericiti...

Am avut atat de multe momente in care m-am cramponat cu o groaznica incapatanare de ceva ce stiam ca imi doresc si a carui neobtinere echivala cu ruinarea intregului meu univers construit din iluzii si planuri de viitor... Fiind atat de desavarsit de sigura ca doar acel lucru ma va putea face fericita, nu am incercat nici macar o clipa sa ma gandesc ca poate soarta imi pregateste ceva mai bun. Ca, asa cum se spune, ,,cand Dumnezeu inchide o usa, iti lasa mereu deschisa o fereastra...", numai ca noi oamenii ne indarjim prea tare privind acea usa trantita si uitam ca mai exista fereastra. Fereastra care ne poate duce spre o implinire mult mai mare.

Da...recunosc ca am citit si eu la vremea mea doua sau trei carti de ,,How to...", iar ideea care se repeta obsesiv in toate era aceeasi - stabileste-ti CE vrei pentru fiecare domeniu al vietii tale si du-l la indeplinire. Si da...e corect, fiecare dintre noi ar trebui sa stie ce vrea de la viata asta, unde vrea sa ajunga, ce vrea sa lase in urma. Insa ceea ce prea putini dintre noi intelegem este ca, uneori, a ajunge acolo unde vrei poate insemna o mica ocolire, un drum mai anevoios sau uneori chiar aparent fara iesire. Ca viata nu va fi niciodata o insiruire de vise exacte, indeplinite intocmai dupa fantezia noastra iar fericirea inseamna sa ajungi acolo unde iti este cel mai bine, chiar daca nu era drumul pe care il asteptai.

Eu da, cred ca totul in viata are un sens. Dar la fel de mult cred ca esenta fericirii, pe care multi dintre noi nu ajungem sa o intelegem cu adevarat niciodata, este capacitatea de a accepta provocarile vietii cu fruntea sus. De a lua ceea ce Dumnezeu ne da si de a privi partea buna a fiecarui lucru. De a privi o incercare ca pe o provocare si nu ca pe un ghinion, de a avea certitudinea ca ne va conduce catre bine si catre fericire, nu catre tristete si lacrimi. Si, poate mai mult ca orice, de a avea curajul sa TRAIM.

Sa avem curajul sa ne traim viata din plin. Acea viata, care, dupa cum spunea cineva, este de multe ori ,,ceea ce ni se intampla atunci cand suntem prea ocupati sa ne facem planuri..."

Un zambet pentru mai tarziu

Gabriel Garcia Marquez spunea ,,Nu plange niciodata pentru ca s-a terminat...zambeste pentru ca s-a intamplat". Cand am citit pentru prima oara aceasta fraza, reactia mea a fost una de zeflemea incarcata cu tristete - ,,Da...ca si cum ar fi atat de usor sa pierzi ceva ce iubesti...ca si cum ar fi o consolare faptul ca ai trait o secunda de fericire, cand ai fi putut trai 1000...".

Si da...poate ca toti avem momente cand gandim astfel. Eu una am gandit in felul asta de cate ori mi s-a parut ca viata se grabeste sa ma desproprietareasca fortat de lucruri si oameni la care am tinut din tot sufletul. Tocmai pentru ca am incredere in destin si cred in coincidente, mi-a fost de multe ori foarte greu sa inteleg de ce Dumnezeu iti scoate in cale o anumita persoana si o leaga de sufletul tau pentru ca apoi sa ti-o ia inapoi? De multe ori mi-am pus intrebarea asta ,,De ce?" si m-am gandit, nu fara amaraciune, ca poate n-a avut rost sa cunosc acel om si sa-l iubesc, daca oricum nu avea sa dureze...

M-am gandit zilele astea foarte mult la toti oamenii pe care i-am cunoscut si care m-au marcat intr-un fel. Oameni alaturi de care mi-ar fi placut sa traiesc mai mult decat o zi, un weekend sau o luna, oameni pe care mi i-as fi dorit in viata mea pe o perioada nelimitata. Desi am impartasit impreuna doar cateva clipe, neinsemnate in economia unei vieti, am invatat ca uneori o strangere de mana isi pastreaza caldura odata cu trecerea timpului, iar un sarut poate insemna un legamant ascuns undeva in suflet, pentru totdeauna...

Aici nu vorbesc in nici un caz de relatii esuate dupa care ramai cu o umbra de regret... E vorba de oameni pe care i-am cunoscut in circumstante gresite sau care faceau parte din lumi diferite de a mea. Uneori imi vine sa zambesc la gandul ca cei mai multi dintre oamenii ce mi-au fost aproape de inima veneau din alte tari si alte culturi decat a mea. Si, cu toate ca am vorbit cu ei in alte limbi decat romana, cu toate ca am admirat apusuri de soare departe de cerul Bucurestiului si cu toate ca am vizitat impreuna alte orizonturi decat cele mioritice...nu am putut alunga nici o clipa bizarul sentiment de ,,acasa" pe care mi-l dadea prezenta lor.

E incredibil cum prezenta unei persoane alaturi de tine te poate face sa te simti straniu de...familiar, iti poate da impresia ca toate sunt la locul lor si ca te afli exact in locul care ti-a fost harazit...ca atunci cand sunteti impreuna totul pare sa se lege si totul este bine...

Privind inapoi, am simtit de multe ori tristete la gandul distantei ce ma separa de acele persoane...poate si regret la gandul ca nu am vazut suficiente apusuri de soare alaturi de ei si n-am batatorit suficiente carari impreuna. Dar, tot mai mult si chiar fara sa vreau, incep sa simt ceea ce a simtit cu siguranta si Gabriel Garcia Marquez atunci cand a scris cele ,,13 randuri pentru viata", din care face parte si cel legat de finaluri...

In loc sa ma gandesc ,,De ce nu a durat?”... imi dau seama ca Dumnezeu iti scoate in cale oameni minunati, care sa-ti lase urme in suflet si in minte, care sa te faca sa vezi lucrurile din perspectiva lor si care, desi nu vor ramane in viata ta, te vor schimba pentru totdeauna...

Imi dau seama si ca uneori ti-i scoate in cale in momente in care aproape ai incetat sa mai crezi cu toata inima, iar prezenta lor, chiar vremelnica...te face sa privesti viitorul cu mai multa speranta. Sunt oameni ce te ajuta sa iti umpli plamanii cu aer si sa ridici capul sus, privind spre orizonturi indepartate, cu credinta nestramutata ca le vei atinge intr-o zi... Pentru ca pana la urma si ingerii pot fi de mai multe feluri...

Tot mai mult, ma simt teribil de fericita la gandul ca am avut ocazia sa impart cateva clipe alaturi de acesti oameni speciali, care au stiut sa ma faca sa simt ca locul meu este alaturi de ei. Sunt recunoscatoare ca, datorita lor, ,,acasa" a fost si Viena, si Cortina d'Ampezzo, si Milano...chiar si Frankfurt.

Si, in cele din urma... nu pot decat sa ma simt extraordinar de norocoasa. Norocoasa ca am avut privilegiul sa cunosc oameni carora e atat de sfasietor de greu sa le spui ramas bun..


,,He came to me to be a friend

And I knew somehow he couldn't stay

That he was someone I would know a little while...

He brought a smile and he was free...

But he came to give it all to me...

A chance to see the way he sees

So I could fly...

From Richard's window...to the sky"

Olivia Newton-John - ,,Richard's Window"

Iubirea pe un Post-It

Am vazut asta-seara un film foarte romantic, lacrimogen, neverosimil...tot ce vreti voi, numit ,,Just Like Heaven" si avand-o ca protagonista pe Reese Witherspoon. Subiectul - scurt si incredibil - EA este o workaholica impatimita, care are un accident de masina la capatul a 26 de ore neintrerupte de garda la spital si intra intr-o coma profunda. EL este un arhitect vaduv, care inchiriaza apartamentul ei pentru o luna. Incredibil, dar adevarat, are loc o intalnire intre cei doi (mai precis intre EL si spiritul EI, care nu poate sa se desprinda, fiindca are o pe Pamant).

Pana aici, un balon de sapun tipic hollywoodian, cu sarut pasional in ultimele 30 de secunde ale filmului, cu ,,THE END" scris cu litere roz pe fundal de norisori albastri. De fapt asa si este intregul film - o poveste siropoasa si trasa de par, menita sa stoarca lacrimile noastre de emotie, tristete, mirare...

Singurul lucru cu adevarat remarcabil la acest film pentru mine, a fost ideea pe care mi-a lasat-o in minte, pe cand coboram scarile la iesirea din Mall si pana cand am ajuns acasa, in fata calculatorului, scriind acest blog. Singura idee memorabila si sincera, intr-un noian de clisee si stereotipuri fabricate in Orasul Visurilor.

Daca dam la o parte glazura roz, pe alocuri iritant de dulce, a filmului...nu obtinem decat o poveste de viata pe care o poate intelege cu usurinta oricare dintre noi. Cu totii suntem mai mult sau mai putin obsedati de munca. Cel putin eu sigur sunt. Ma numar printre acei oameni care isi tin evidenta tuturor proiectelor, a tuturor lucrurilor pe care le au de facut in fiecare zi, sunt o persoana care vrea sa detina controlul asupra carierei, sa dea tot ce are mai bun in orice moment.

Si cu toate astea...daca ar fi sa ne gandim la ultima zi pe care am petrece-o pe lumea asta...cu siguranta ca in minte nu ni s-ar inghesui rapoartele, proiectele in curs sau telefoanele pe care le avem de dat. Nu ne-am gandi la toate diplomele pe care le-am adunat sau la premiile pe care le-am castigat la concursuri. Nu ne-am simti mandri la gandul salariilor pe care le castigam lucrand de dimineata pana seara. Nu...cei mai multi dintre noi s-ar gandi ca au o ,,afacere neincheiata". Cu dragostea.

Singurul sentiment care iti poate da caldura intr-un astfel de moment este cel pe care il insufla nu un obiect, nu o nota sau un premiu. Ci un OM. Iar in lumea de astazi, suntem mult prea multi oameni care, daca ar trai maine ultima zi din viata lor, ar lasa mult prea multe ,,afaceri neincheiate", mult prea multe simulacre de relatii si substitute ieftine de afectiune. Suntem mult prea multi care am uitat ca iubirea nu sta intre zidurile unui birou si nici nu ne vine pe laptopuri prin conexiunea de Internet.

Iubirea este...ACOLO. UNDEVA. Viata este ACOLO. UNDEVA. Iar noi suntem AICI, prinsi in vietile noastre, intre proiectele noastre, asteptarile noastre, promovarile si cresterile de salariu. Intre notele la proiecte si examenele de atestare, intre campaniile de promovare si ideile organizatorice.

Pentru noi, iubirea nu e altceva decat un POST-IT in plus, prins cu un ac pe un panou pe care exista alte lucruri mult mai importante, subliniate si impodobite cu semne de exclamare. Un POST-IT pentru care stim ca avem timp...,,mai tarziu".

Mai tarziu...Atunci cand vom termina cu proiectele pe care le avem in lucru. Atunci cand vom obtine jobul visurilor noastre. Atunci cand vom fi recunoscuti drept cei mai buni in meseriile noastre. Atunci cand vom privi inapoi si nu vom numara sarutari, ci trofee. Atunci cand nu vom privi cu dragoste albume de familie, ci diplome. Atunci cand vom vedea un cuplu de indragostiti tinandu-se de mana si ne va trada o lacrima. Atunci cand poate...nu va mai avea rost...

Te iubesc. Dispari din viata mea!

Cu siguranta nu exista om pe lumea asta care sa nu fi suferit macar odata din dragoste. Care sa nu fi iubit pe cineva atat de mult incat sa simta ca sufletul te doare cand respiri si ca, nu...asta nu e doar o metafora, ci o senzatie dureros de concreta, de fizica... Ma rog, daca printre cei care citesc blogul se numara si colegi de grupa, cititi fraza de mai sus cu amendamentul ,,aproape sigur mai putin profa de servicii" ;-).Anyway, sa pastram linia seriozitatii...

Cu totii am avut momente in care am simtit ca nu mai putem, ca am avut nesansa sa nimerim cea mai ghinionista dragoste din lume, ca ni s-a aruncat o bucatica de zahar dupa care ni s-a luat inapoi si sa avem impregnata pana in adancurile fiintei senzatia ca amaraciunea sufleteasca nu va disparea niciodata. Ca inima nu va mai avea vreodata un preaplin, ca ochii nu vor mai sclipi, ca n-o sa mai inmugureasca nici un copac si ca n-o sa vina primavara pentru ca acea iubire s-a incheiat. Cum spunea Vonda Shepard in melodia ,,The End of The World"- ,,Why do the birds go on singing?/ Why do the stars glow above?/ Don't they know it's the end of the world?/It ended when I lost your love...".


Am trecut prin asta si sunt sanse de 99% ca si tu, cel care citesti blogul asta(din curiozitate, plictiseala sau orice altceva) sa fii trecut prin asa ceva. Sa-ti fii spus macar o singura data - ,,De ce eu?" , ,,De ce tocmai cand incepeam sa fiu fericit?". Eu stiu ca sigur am facut-o.


Si cu toate astea, ca in melodia Vondei Shepard...primavara a continuat sa vina, an de an, natura a inflorit, soarele a ramas pe cer, iar ploaia a continuat sa cada tot de sus in jos...:-). Doar unii dintre noi au ramas impietriti in tristete, ca si cum ceasul s-ar fi oprit in clipa in care iubirea s-a dus. Ca sa citez tot din clasici, cum spunea Bono - ,,Stuck in a moment that you can't get out of...".


Intotdeauna citez din melodii si imi place s-o fac, pentru ca am certitudinea ca muzica e vocea sufletului. Iar o melodie care iti ajunge la inima...e clar nascuta din ceva real. Altfel n-ar fi stiut sa strabata inapoi calea pana la tine, iar sufletul tau nu s-ar fi miscat la auzul ei, in semn de recunoastere...


Si eu ramasesem intr-o vreme impietrita intr-o tristete pe care ajunsesem sa n-o mai constientizez. Pur si simplu era acolo, ma insotea. In clipele de fericire sau in cele de tristete, simteam mereu ca era ceva care-mi lipsea. Ca un puzzle din care lipseste o singura piesa, esentiala pentru frumusetea intregii imagini. Fara de care ea pare sa nu aiba farmec. Si, constient sau nu, continuam sa ma intreb ,,de ce?". De ce nu poti sa ai ceea ce-ti doresti atat de mult?


Raspunsul a venit dupa o vreme...dupa ce a trecut de doua ori primavara si dupa ce am invatat sa accept ca lumea continua sa se invarta si fara el. Dupa ce am invatat sa ma cunosc mai bine, sa stiu ce vreau si incotro vreau sa ma indrept. Eu, fara ,,noi".


Intotdeauna mi s-a parut foarte inteleapta vorba cu ,,Ai grija ce iti doresti, se poate indeplini...". Si zilele trecute am simtit cu adevarat lucrul asta... Poate putine lucruri sunt atat de triste pe lume ca sentimentul pe care il ai cand iti dai seama ca un om pe care l-ai iubit candva nu e deloc asa cum il credeai. Ca tu ai fost cea care nu a vrut sa-l vada asa cum trebuie. Un sentiment paradoxal. Trist dar si eliberator deopotriva.


Zilele trecute am reusit, pentru prima oara, sa vad cum este cu adevarat un om pe care l-am iubit. Ironic, rememorand momentele in care ma intrebam ,,De ce nu a fost sa fie?", mi-am dat seama ca insusi faptul de a nu fi fost sa fie...a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat. Lasand deoparte tristetea si amaraciunea...a fost un noroc pe care Dumnezeu mi l-a harazit.


Privind inapoi in trecut, parca vezi mai clar sensul unor lucruri care te-au macinat candva, te poti detasa si le poti analiza, poti invata din ele, le poti retrai pentru o clipa, cu ochii mintii...si mai ales, poti avea ocazia de a simti pe pielea ta ca fericirea nu e un concept dupa care sa alegi bezmetic, cu ochii inchisi, sperand sa primesti o firimitura... Fericirea e mereu la locul ei...trebuie doar sa avem ochii larg deschisi, ca sa o putem observa...

Iar uneori, daca nu primim ceva ce ne dorim foarte mult...poate inseamna pur si simplu ca nu ne trebuie...