Ingerii de pe poteca mea...

Aceasta poveste este povestea unor oameni speciali, a unor oameni in adevaratul sens al cuvantului, care au stiut sa lase in urma lor mult mai mult decat un pom sadit, un copil crescut si o casa construita... Oameni care au lasat in urma lor multa iubire si dovada vie ca numai credinta in Dumnezeu si in tot ceea ce este bun in jurul nostru, doar asta ne poate salva...

Pe acesti oameni eu ii consider aproape sfinti. Pentru ca sunt dovada vie a vorbelor si a invataturilor Lui Iisus Hristos, pentru ca nu s-au plans nici macar o clipa in viata lor, indiferent cat de greu le-a fost drumul. Iar daca cineva m-ar intreba vreodata cum vad ingerii...as ridica privirea catre Cer....si m-as gandi la ei.

La inceputul secolului XX, Profira Zavelita s-a nascut la Cernauti, in Bucovina de Nord...acea parte smulsa din inima romaneasca, ce se regaseste acum in componenta Ucrainei. Fiica a lui Samuil Zavelita, primar al orasului Cernauti la acea vreme, descendent al unei familii aristocratice poloneze si absolvent al Universitatii din Viena, Profira l-a cunoscut la varsta de 16 ani pe Toader Luchian, omul care - in ciuda diferentei de varsta de 14 ani - avea sa fie marea ei iubire. Toti cei care i-au cunoscut, toti oamenii ce le-au stat vreodata in preajma vorbesc despre iubirea lor ca ,,acel gen de dragoste pe care putini au ocazia sa o cunoasca intr-o viata de om". Numai ca dragostea nu este intotdeauna finalul unei povesti, viata nu este mereu simpla si nu se continua liniar cu ,,au trait fericiti pana la adanci batraneti". Povestea lor a inceput cu adevarat abia atunci. Pentru ca in spatele acestui ,,si au trait fericiti pana la adanci batraneti...’’ s-a ascuns multa truda, rabdare, credinta si curaj, nu doar dragoste. Dragostea a fost doar valul care a imbracat totul, care a tinut laolalta credinta nestramutata si speranta in mai bine...Intotdeauna in mai bine.

Cand Ucraina a trecut sub stapanire sovietica, Profira si Toader au ales sa plece, impreuna cu familiile lor, din Cernauti, renuntand la toata agoniseala si toata situatia materiala existenta, rupandu-se de tot ceea ce insemna lumea lor pana atunci. Cu ajutorul unor calauze, au trecut noaptea prin padure, in picioarele goale, avand in mana doar o bocceluta, care s-a agatat la un moment dat intr-o creanga de copac si s-a pierdut si ea, chiar si acea farama de agoniseala care le-ar fi amintit de casa. Au ajuns in Romania si s-au stabilit in Banat, unde, prin efort, munca si perseverenta, au reusit sa isi recladeasca caminul pierdut. Din pacate insa, povestea nu se opreste aici.

Colectivizarea din 1950 a adus cu sine o noua incercare pentru cei doi tineri. Ei si familiile lor, impreuna cu multi oameni ai vremii, in special intelectuali, au fost considerati periculosi, provenind din presupusa ,,burghezie fugita de sub stapanirea sovietica din Cernauti, care ar putea fi o piedica in calea comunismului in Romania’’. Treziti in miezul noptii, urcati in camioane de animale, cei doi tineri, cele trei fiice ale lor precum si parintii lor, s-au trezit rupti inca odata de agoniseala lor. Au plecat de acasa avand in buzunar cateva acte, doua-trei lucruri si animalele...caii si vacile, cu care au impartit vagoanele de tren ce i-au dus in mijlocul Baraganului. Acolo unde stapanirea comunista considera a fi suficient de departe pentru a nu mai prezenta o amenintare directa asupra sistemului ,,epocii de aur’’. Dupa cateva zile de mers cu trenul, au ajuns in locul care avea sa fie casa lor pentru urmatorii 10 ani. Dropia...un loc de unde, incotro vedeai cu ochii...doar camp. Si inca 50 de kilometri in mijlocul Baraganului, cu o indarjire diabolica. Odata ajunsi, au gasit doar un tarus in pamant, la fel ca si ceilalti, un tarus pe care era trecut numele familiei. In mod diabolic, se avusese grija ca familiile din acelasi neam sa nu stea impreuna, tarusii aferenti fiecareia situandu-se la kilometri departare... Totul pentru niste oameni care se presupunea ca ar reprezenta un pericol pentru ,,noua oranduire’’.

In case de chirpici, la lumina lampii de gaz...acolo miile de oameni deportati si-au adunat puterile si au gasit inauntrul lor suficient curaj pentru a construi in acel loc uitat de lume...dar nu si de Dumnezeu...o scoala, o biserica, un sfat popular...care se mai pastreaza si in ziua de astazi. Totul cu puterea mainilor, a sufletelor si cu multa credinta in Puterea Divina.
Printre oameni deportati se aflau cei mai mari profesori universitari ai vremii, intelectualitatea considerata a fi un potential pericol pentru noua stapanire. Cea mai mica dintre fiicele lui Toader si Profira avea cateva luni cand au ajuns in Dropia si a crescut acolo pana la varsta de 10 ani, studiind in scoala elementara cu cei mai buni profesori ai vremurilor, al caror singur pacat fusese faptul ca inteligenta lor putea sta in calea nimicnicimii comuniste...

Samuel Zavelita, tatal Profirei, candva primar in Cernauti, om invatat si intelept, a trait pana la sfarsitul vietii in praful Baraganului, intr-o locuinta din chirpici. Cutremurator de adevarat insa, pana in ultima zi a vietii, a continuat sa se imbrace in costum - ca un domn - si sa isi lustruiasca pantofii cu aceeasi disciplina cu care o facea cu 20 de ani in urma, cand intra in cladirea primariei din Cernauti. Soarta nu a facut nimic sa schimbe obiceiurile acestui om si nici increderea lui nestramutata in faptul ca spiritul omului nu poate fi cu adevarat ingenuncheat de nimeni si nimic.

In 1960, la ridicarea domiciliului fortat, Toader a cautat sa lupte pentru a-si aduce familia inapoi in sanul lumii, de a-si putea implini visul ca fetele lui sa invete carte, sa ajunga niste doamne. Salvase un act de proprietate asupra unei case din Botosani, cumparat inainte de nationalizarea din 1948. S-a infiintat la primarie, un om simplu dar darz, prezentandu-si situatia si cerandu-si dreptul de a sta in casa pe care o cumparase candva si care reprezenta singurul loc unde putea sa isi duca familia. Primaria insa a lasat lucrurile sub semnul intrebarii.
Asa ca Toader si Profira au facut un pas pe care putini oameni de pe lume ar fi avut curajul sa il faca. Au urcat din nou in tren toata avutia lor...caruta si caii si cele cateva lucruri ce le ramasesera, le-au urcat intr-un vagon de vite asemeni celui cu care venisera in urma cu 10 ani...si au plecat la Botosani.

Venea toamna, fetele mai mari trebuiau sa intre la liceu iar cea mica sa faca gimnaziul. Cei doi erau neclintiti in hotararea lor - fetele lor trebuiau sa invete carte.
S-au instalat in caruta, in curtea casei ce era de drept a lor, desi primaria refuza sa recunoasca inevitabilul. Vreme de 6 luni, cele trei surori au mers la scoala, au invatat si au luat premii...traind intr-o caruta. ,,Asemeni tiganului cu cortul’’, dupa cum isi amintea cu tristete Profira. De cate ori povestea, vocea ei capata o tristete profunda, aproape dramatica. Era o femeie mult prea puternica pentru a plange, dar lacrimile se citeau in tonul vocii ei: ,,Noaptea, oamenii din casa, chiriasii de la acea vreme, asmuteau cainii asupra noastra...’’.

In cele din urma, hotararea a venit, fortata si de implacabilitatea lui Toader. Li s-a restituit intreaga casa, iar chiriasii de la stat au devenit chiriasii familiei, casa fiind suficient de mare pentru a locui 4 familii in ea. Aceiasi oameni care candva asmuteau cainii asupra familiei ce indura iarna intr-o caruta, au devenit chiriasi ai acestora. Roata se intoarce intotdeauna...
Cele trei fete ale familiei au invatat in Botosani, au plecat apoi la facultate in Bucuresti si au devenit inginere si arhitecte. Toader si Profira au ramas in casa lor, pana la momentul fatidic cand un alt eveniment a bulversat starea lucrurilor : demolarile.

Pentru a treia oara, cei doi au ramas fara nimic. Acea casa muncita cu greu, acea casa obtinuta cu lacrimi, sacrificii si sudoare...acea casa este acum istorie. Blocuri cat vezi cu ochii...Lui Toader si Profirei le-a fost dat in chirie un apartament minuscul intr-un bloc din apropiere. Ironic...pe aceeasi straduta unde fusese odinoara casa lor...
Toader nu a rezistat foarte bine acestui soc...a facut trei case si a pierdut trei case, totul pentru a ajunge chirias la stat... A fost un gand cu care nu s-a putut impaca pana la moarte. A ramas insa in amintirea tuturor celor ce l-au cunoscut ca un om extraordinar, un barbat adevarat, curajos si tenace, dar totodata bland, bun si generos.

Profira a ramas singura, tanjind mereu dupa Toader al ei...marea ei iubire. A continuat sa-si ajute fetele si sa le creasca nepotii, in ciuda vicisitudinilor vietii i-a ramas suficienta iubire, o mare de iubire pe care a revarsat-o asupra copiilor si nepotilor, cu infinita rabdare si generozitate. Aceeasi iubire cu care m-a crescut pe mine, o mogaldeata ce se agata de fusta ei, o privea in ochi si ii rostea cu glas de copil poznas ,,Mamaie...". Cu rabdare, multa dragoste si nesfarsita blandete, ei ii datorez mare parte din persoana care sunt astazi. Pentru ca da...Toader si Profira sunt mai mult decat protagonistii acestei povesti adevarate si dramatice. Sunt bunicii mei. Oamenii ale caror invataturi le port in adancul sufletului, al caror sange imi curge prin vene si pe care imi doresc mai mult decat orice pe lume sa ii fac mandri de mine. Acolo Sus, unde se afla acum...

Toti bunicii mei s-au dus pe rand. Singurul bunic ce imi mai ramasese s-a stins in luna noiembrie a anului trecut si parca a fost cea mai grea despartire. De cand ma stiu, el fusese o constanta in viata mea. Dupa ce toti ceilalti s-au dus pe rand, bunicul Nini, cum ii spuneam eu, era cel care ma povatuia, cu care stateam de vorba ,,sfatosi ca doi ardeleni get-beget", cum ii placea sa spuna. Era omul care intotdeauna ma privea cu ochii umezi de lacrimi si-mi spunea ,,Diana...stiu eu ca tu o sa ajungi doamna mare". Si de fiecare data mi se umezeau si mie ochii cand il auzeam. Nini a fost aviator, absolvent al primii scoli de zbor fara vizibilitate din Romania si mecanic de bord totodata, un om simplu, nascut in Ardeal, care a plecat la 14 ani la scoala si s-a luptat toata viata sa-si faca un rost - lui si celor 4 surori si 3 frati. Si, ca nepoata a lui, sunt mandra sa spun ca a reusit.

E un om care a fost decorat pentru meritele lui tehnice, un om care pana in ultima clipa a vietii a fost cel mai mare optimist pe care l-am cunoscut. Un om care a iubit viata din toata inima, care a sorbit-o pana la ultima picatura, din tot sufletul. Un om a carui dragoste pentru Ardeal si pentru acele meleaguri am mostenit-o si eu. Obisnuia sa spuna mereu ca, din toata familia, eu si cu el suntem singurii ,,ardeleni adevarati"...ca noi iubim Ardealul, ca face parte din noi. A fost omul care a simtit mereu in mine aceasta dragoste si a avut dreptate pe deplin. Simt acel satuc intre munti ca fiind parte din mine, ca fiind intr-o legatura indestructibila cu fiinta mea. Si asa va fi mereu. Acum am ramas doar eu, ,,ardeleanca adevarata" a bunicului meu, cea pe care el visa sa o vada candva ,,doamna mare". In ultimii ani, gandul care ma insufletea cel mai tare atunci cand ma gandeam la bunicul meu era cel ca poate va trai ca sa fie prezent la nunta mea. Stiam cat de mult isi dorea asta si in adancul sufletului speram ca i-a mai ramas putin timp si pentru asta.

Nu a fost sa fie...si o vreme m-a durut acest gand. Gandul ca nu am putut sa-i ofer aceasta bucurie. Am inteles insa ca dragostea nu cunoaste bariere si granite, ca dragostea este peste tot, ca ne inconjoara la fiecare pas. Si ca dragostea bunicului meu va fi alaturi de mine, de acolo de Sus, atunci cand va veni momentul. Si ca, desi nu vor fi prezenti fizic, bunicii mei se vor bucura cu totii de acolo din Cer.

Am simtit nevoia sa scriu despre ei astazi pentru ca de multa vreme nu am avut o senzatie atat de puternica a absentei lor. Nu am simtit un asemenea dor de ei. Uneori mi-ar placea sa putem sta de vorba, cum faceam candva, sa le cer povete, sa ma tina in brate si sa-mi mangaie parul cu blandete, spunandu-mi cu vocile lor duioase ,,Diana, totul va fi bine...ai incredere". Daca inchid ochii insa, le pot simti mangaierea si stiu ca sunt alaturi de mine.
Iar eu, de aici, voi avea grija sa ii fac mandri de mine. Sa ajung ,,doamna mare" asa cum si-ar fi dorit ei si asa cum trebuie sa fie. E ceva ce le datorez lor si mie insami.