Trecut, prezent si viitor

In aceasta dimineata, m-am trezit in camera copilariei mele, in asternutul meu cu miros de ,,acasa", pe care l-as recunoaste dintr-o mie... Cum spunea Jean Baptiste Grenouille, personajul din cartea ,,Parfumul" al lui Patrick Suskind,
mirosul este forma de comunicare pe care o detin chiar si lucrurile neinsufletite, este mijlocul prin care poti iubi, te poti atasa de ceva, te poti simti particica a ceva...fara sa-ti dai macar seama.

Asa m-am simtit eu in dimineata asta, in timp ce deschideam ochii, lenesa, in asternuturile camerei mele atat de familiare. Camera asta ce a adapostit patul meu de bebelus, jucariile, printii si printesele copilariei mele, mai apoi iluziile adolescentzei mele, camera ce m-a ocrotit inauntrul ei in noptile de nesomn ale invatatului pentru examene, ce mi-a stat straja in serile tarzii cu ganduri multe si framantari de viitor, camera in care am invatat
pentru fiecare examen pe care l-am dat vreodata, in care mi-am facut toate temele celor aproape 18 ani de scoala, in care am reflectat la drumul meu, la visurile si dorintele mele de viitor. Aceasta camera ce a fost si este martora vietii mele de pana acum...

Acest weekend a fost un weekend al micilor revelatii, al descoperirilor nesperate, care se ascund uneori exact in locurile in care le cauti mai putin. Si imbraca forme dintre cele mai simple si neelaborate. O cutie uitata demult intr-un dulap pe balcon m-a transportat pentru cateva ore intr-o lume care mi-a apartinut candva si pe care am pierdut-o undeva in succesiunea neobosita a zilelor, a lunilor si a anilor... O lume pe care am iubit-o si care a supravietuit in mine, ascunsa bine intr-un ungher al sufletului meu, dar pe care uitasem de prea multa vreme sa o mai constientizez. Deschizand acea cutie, m-am simtit din nou ca un copil de 5 ani aflat in fatza pomului de Craciun, care deschide cu manutzele tremurande cadoul de sub brad. Exact asa m-am simtit in clipa in care, deschizand acea cutie de carton, am dat cu ochii de comorile copilariei mele.

Da...comorile copilariei mele. Prima mea carte de Petre Ispirescu, jerpelita si rupta de atata rasfoit, cartea pe care aproape o stiam pe dinafara de nenumaratele dati in care am citit-o cu ochi mari si curiosi, de copil care abia deslusise misterul literelor. Abecedarul meu vechi si neatragator fata de minunile lucioase dupa care invata copiii zilelor noastre, dar de care ma leaga amintiri minunate. ,,Ghita cumpara o inghetata", ,,Ana are mere"...propozitiile clasei I, care il plictiseau teribil pe copilul care am fost si care invatase sa citeasca dinainte de a merge la scoala.

Tot in cutia mea magica am gasit carticica mea cu ,,Nu pagadi nu zaiet" - lupul si iepurasul aflatzi in relatie de beligerantza :), carte facuta dupa desenele animate rusesti care circulau la acea vreme si pe care le sorbeam din priviri, asa cum cu siguranta nici un copil crescut cu Pokemon nu va putea intelege vreodata. Revistele mele cu ,,Mickey Mouse", amintiri aproape sacre ale vremurilor lipsite de griji in care principala grija a zilei de maine era sa fie frumos afara ca sa pot iesi la joaca impreuna cu toti prietenii mei. ,,Balada unui greier mic", al lui Toparceanu, pe care o recitam cu emotie si ma intrebam mereu de ce mama si mamaia ma asculta cu ochii in lacrimi... ,,Somnoroase pasarele", versurile pe care le recitam cu intonatie si seriozitate, punand tot sufletul meu mic in slujba acelor cuvinte, traind la intensitate maxima silabele insiruite cu maiestrie de poet. ,,Catelusul schiop", versurile pe care nu le puteam recita fara sa imi dea lacrimile si sa-mi tremure vocea - ,,Eu am numai trei picioare/Si de-abia ma misc tzop tzop/Rad cand ma-ntalnesc copiii...si ma striga cutzu schiop..."...

Am zabovit aproape doua ore in fatza cutiei cu comori. Am rasfoit fiecare carte, am simtit mirosul de vechi al fiecarei file, mi-au tremurat mainile in fatza fiecarei sublinieri si mazgaleli facute de copilul de odinioara pe paginile albe ale cartilor. Si, cu fiecare amintire ce invia in sufletul meu, m-am cutremurat la gandul ca toata copilaria mea, acei ani minunati pe care i-as fi vrut interminabili, toate emotiile si trairile copilului care am fost, toate...incap in acea cutie de carton pe care sta scris cu carioca neagra, de mana mamei mele: ,,LUCRURI DE CAND ERA DIANA MICA".

Am strans la piept acele carti ca pe niste vechi prieteni, regasiti dupa amar de vreme, cu dragoste si duiosie pentru ceea ce au reprezentat ele pentru mine, pentru faptul ca in ele a supravietuit acea Diana micutza, cu ochii mari si curiosi, care abia incepuse sa descopere lumea. Pentru ca in ele sunt eu, istoria mea se contopeste cu istoria lor, fara putintza de a ne separa vreodata. Pentru ca in ele si-au gasit camin amintirile mele, pentru ca prin ele inca traieste bunica mea, ,,Mamaie". M-am surprins reasezandu-le in cutie cu mare grija, asa cum asezi ceva fragil, ce nu vrei sa se strice sau sa se piarda, cu ceva din duiosia cu care o mama isi aseaza copilul in patutz. Cu diferenta ca eu imi trimiteam spre adormire in acea cutie emotiile copilului care eram tot eu. Cu grija ca ele sa ramana intacte, sa ramana portita mea spre trecut prin care sa pot evada oricand...

,,Lucrurile de cand era Diana mica" se afla in continuare pe balconul meu. Inchise acolo, ca intr-un cocon, se afla amintirile mele. Ca un medalion in forma de inima pe care si-l dau indragostitii si poarta fiecare cate o jumatate de inima la gat, in acea cutie am regasit jumatatea de suflet a copilariei mele. Ceva din mine s-a reintregit cu ceva de acolo...si mi-a luminat calea spre mai departe.

Da, acea cutie se afla in continuare pe balconul meu si asteapta. Asteapta ziua in care mainile ce au rasfoit candva acele carti, aceleasi maini o vor lua cu grija si o vor transporta spre un alt loc, spre o alta casa, spre un alt balcon, spre o alta camera ce vrea sa capete miros de ,,acasa", unde se va scrie o alta bucata de istorie. Unde se va scrie continuarea istoriei incepute in camarutza copilariei mele. Si unde, intr-o zi, doua manutze de copil o vor deschide cu multa curiozitate si emotie, deslusind anevoie literele negre de pe cartonul ei si exclamand cu emotia descoperirii...,,Uite mama...lucruri de cand erai tu mica..."